Cum s-a trăit debarcarea la 10 kilometri est de Cherbourg
Doamna Lecoffre povestește în 1979 despre cum a trăit debarcarea. Fiind evacuată împreună cu logodnicul ei de armata germană în mai 1944, află despre începutul operațiunilor de la crescătorii din Sainte-Mère-Église, pe care-i întâlnește la târgul din Valognes. Pentru că își exprimă opiniile defetiste în prezența nemților, va fi arestată și întemnițată pentru o noapte întreagă la Cherbourg. Pe drumul de întoarcere, a asistat la înaintarea armatei americane spre Cherbourg, o bătălie grea, dusă într-o regiune în care ogoarele și pășunile sunt delimitate de garduri vii înalte. Necunoscând zona, armata americană trebuie să dea piept cu o apărare germană bine organizată, hotărâtă să apere cu orice preț portul Cherbourg. Mărturia se găsește în arhivele Mémorial din Caen, având codul de catalogare TE 204.
Am locuit pe moșie în parte ocupată de trupele germane– de regimente de artilerie venite pe rând – de la începutul lui 1940 până în 18 mai 1944. În douăzeci și patru de ore am fost evacuați (eu, mama și bunicul) din casa de pe proprietatea noastră.
Am aflat de debarcare de la logodnicul meu care se dusese să vândă o vacă la târgul din Valognes. Nu s-a târguit prea mult, a întâlnit și niște crescători din Sainte-Mère-Église care anunțau venirea parașutiștilor și își întăreau spusele arătând curele și bucăți de parașută. Unii au povestit despre cele întâmplate într-o cârciumă care două ore mai târziu avea să ardă în flăcări.
Câteva zile n-am mai avut nicio veste, pentru că nu mai aveam unde să ascultăm BBC. Apoi în La Glacerie s-au rechiziționat caii, mijloace de transport și cărăuși care să aprovizioneze cu muniție zona din preajma localității Montebourg. Logodnicul meu s-a dus cu o căruță trasă de un cal demi-sang, a reușit să descarce totul și să se întoarcă cu bine împreună cu un vecin datorită agilității mijlocului de transport și al debandadei din locul de depozitare. Pe drumul de întoarcere, Valonges era în flăcări.
Ne-am ținut câteva animale pe câmp, departe de moșie, ascunse într-o livadă. Un avion zburând ras cu pământul a început să tragă în rezervorul de apă din apropiere și în caii soldaților, aflați pe pajiștea de lângă grajduri. Ziua următoare cavaleria a ocupat pășunile pentru vaci, la adăpostul merilor.
Eu și mama ne-am dus la moșie să ne cerem drepturile. Aceasta ajunsese un câmp de luptă, înconjurată de kilometri de sârmă ghimpată; gropile pentru oameni, tranșeele și faimoșii stâlpi antiaerieni1 au făcut-o de nerecunoscut. Caii de Frisia2 nu lăsau să intre niciun vehicul. Singurul răspuns pe care l-am primit a fost: «E război!», iar eu le-am răspuns: «Nu pentru mult timp, englezii sunt la Valognes!» (Nu auzisem vorbindu-se de Statele Unite). Am plecat cu capul sus, dar am fost ajunse repede din urmă de două santinele care ne-au închis în pivnița de vin, lăsându-ne o vreme pradă neliniștii, căci nu știam ce se va alege de noi. Trebuie să spun că ultimele trupe de ocupație formau un regiment compozit, dar organizat cu strictețe: un veterinar și un caporal s-au distins pentru zelul lor. Până la urmă, spre seară ne-au urcat într-o mașină care ne-a dus (cu saboți în picioare și sfoara de la vaci în mână) până la închisoarea din port. Ne-au întâmpinat un paznic bătrân încadrat de tineri din Hitlerjugend, niște puști care se jucau pe patul lor cu pui de pisică. Interogatoriul nostru a fost o bășcălie, dar ne-au dus sub escortă într-o temniță fără geamuri la fereastră, dar prevăzută cu un grilaj masiv, perete despărțitor și... un borcan mare de unt pentru nevoile firești. Am avut de două ori noroc: că au încetat bombardamentele de saturație asupra arsenalului și localitățile dimprejur , dar mai ales că n-au putut să ne ducă la Saint-Lô, unde am fi ajuns îngropate sub dărâmăturile închisorii3, precum mulți civili din Cherbourg. O amintire de neșters din noaptea petrecută în temniță: un prizonier de lângă noi tușind de i se rupea pieptul.
În dimineața următoare, prizonierele incomode au fost eliberate, oferindu-li-se și o cafea cu lapte pe care s-au grăbit să o bea în casa unei prietene care locuia de partea cealaltă a orașului. Din păcate avea să fie ultima dată când ne-am mai bucurat de ospitalitatea ei: va cădea răpusă de bombardamentele din cartierul Val-de-Saire, alături doctorul Deslandes, foarte iubit de locuitorii din Cherbourg.
Ajunse cu bine acasă, după o plimbare chinuitoare (zece kilometri cu saboți în picioare), ne-am gândit că era mai bine să stăm departe de moșie și am găsit adăpost la La Glacerie.
Câteva zile mai târziu se întorcea și convoiul rămas în apropiere de Montebourg. O armată în retragere și prea puțin glorioasă care s-a ascuns sub pomii înalți de pe moșia socrilor mei.
Ca răspuns la această manevră, ne-am trezit a doua zi cu un bombardament necruțător de artilerie. Sătucul La Glacerie fusese în parte distrus de un bombardament aerian4. În dimineața aceea s-au înregistrat victimele numeroase peste tot prin localitate. Atunci ne-am ascuns în pădurile din jur, de unde ne-au luat americanii și ne-au dus cu camioanele la Le Theil, dincolo de linia de apărare germană a lui Cherbourg, pe care o prevăzuseră, însă garnizoana s-a predat. Luptele, adesea aprige, s-au desfășurat în zonele înalte dimprejur. După ce situația s-a liniștit, ne-am întors la moșia noastră. Trupele de ocupație și-au apărat poziția înainte să se predea. În grajduri, stăteau drept mărturie tărgile pătate de sânge, uniformele sfâșiate în bucăți și grămezile de muniție împrăștiate de-a lungul sârmei ghimpate; americanii i-au dezarmat pe dușmani și au făcut ordine peste tot, îngropând caii morți în tranșee, uneori cu oameni cu tot: am raportat mai multe cadavre rămase la fața locului, printre care unul al cărui braț se vedea ieșind din tranșee – câțiva dispăruți în minus, o certitudine de preferat pentru familii.
La întoarcere ne-a cuprins o mare durere. Din casa părintească nu au mai rămas decât patru pereți. Moșiile din jur rechiziționate de germani au fost arse după ce le-au părăsit. Echipa de demolare care și-a început activitatea înainte să ne apucăm de reconstruit, a găsit sub bolovani un depozit de muniții care ar fi putut oricând să explodeze, dacă casa ar mai fi fost întreagă la întoarcerea noastră. Însă pierderile materiale sunt doar o amintire dureroasă dacă după încetarea ostilităților, ne reîntâlnim cu toții.
Amintiri din timpul bătăliei pentru Franța: din înălțime, spectacolul portului înnegrit de navele de debarcare. Ogoarele noastre preschimbate în tabere de tranzit de trupele aliate. Drumurile noastre ajunse ca niște mlaștini din cauza camioanelor, mlaștini în care mașinile se cufundau până la osie. Mai apoi veștile, adevărate sau false, neputința de a comunica, pacea și regăsirea.
- 1 Povestitoarea se referă la așa numiții «sparangheli ai lui Rommel». Este o expresie folosită de populația locală care este obligată de autoritățile germane să ridice niște stâlpi în zonele care ar fi putut fi folosite drept pistă de aterizare de către aliați.
- 2 Grilaje de metal (sau de lemn), dotate cu vârfuri ascuțite și sârmă ghimpată, folosite pentru a împiedica trecerea vehiculelor.
- 3 Despre bombardamentele din Saint-Lô vorbesc și mărturiile lui Julien Le Bas și Jean Roger. După ce a fost cruțată de primele bombardamente din dimineața și seara de 6 iunie 1944, închisoarea va fi lovită în timpul nopții de două bombe. Se declanșează un incendiu în care mulți din cei din cei șaptezeci de prizonieri își vor pierde viața.
- 4 Pentru că apără accesul spre Cherbourg, sătucul La Glacerie și bateria germană vor suferi numeroase atacuri. Orașul va fi eliberat în 24 iunie în urma unor lupte grele.
Partenaires :
