Ca să scape de Serviciul de Muncă Obligatoriu, Jules Carmelot îți părăsește orașul, Cherbourg, și se ascunde la o mică moșie din apropierea localității Yvetot-Bocage (Nord-Cotentin), aflată la câțiva kilometri de Valognes. Tânărul observă astfel numeroase avioane a căror survolare pare să prevestească debarcarea iminentă. În dimineața de 6 iunie ajung și primii refugiați în căutare de hrană și adăpost. Scrisă în 1983, această scurtă mărturie se găsește în Arhivele Mémorial din Caen, având codul de catalogare TE 393. Titlul, «Cere-le doi franci», a fost adăugat de îngrijitorul ediției.
Pentru mine, 6 iunie 1944 a început încă de la orele 20 ale zilei de 5.
Zgomot de motor, mă uit în sus și văd un avion de vânătoare zburând destul de jos, Spitfire1-ului ăsta nici că-i pasă2, zic în sinea mea, apoi se face nevăzut.
Verișoara tatălui meu[,] care locuia în Yvetot-Bocage (Lande des Millières) o zonă mai izolată, m-a ascuns la ea de la vârsta de 18 ani, în schimbul cheltuielilor de masă și casă. Altfel m-ar fi așteptat Serviciul de Muncă Obligatorie și Germania. Desigur că la eliberare nu mi-a mai rămas niciun ban.
În seara de 5, ca de obicei, cina și la culcare. Am auzit bătaia de la miezul nopții și un zgomot îndepărtat, altfel decât cel din alte seri. Spre orele două ale dimineții am fost trezit de huruitul puternic al unui motor, asemănător cu cel al fortărețelor zburătoare care distrugeau rampele de lansare ale rachetelor V1.
M-am sculat și m-am uitat pe fereastră, am văzut prăbușirea unui avion în flăcări. Apoi umbrele unor avioane care păreau să aducă altele după ele, și toate astea printre fulgerări. S-a tras foarte mult. A ținut vreo două ore.
Artileria, fără oprire, și șuieratul obuzelor căzând la întâmplare, trezind frica în rândul dușmanilor, urmate de parașutiștii împrăștiați peste tot. Până la urmă s-a crăpat de ziuă și n-a mai rămas decât un vuiet surd în depărtare.
De dimineață au ajuns și cei dintâi refugiați, prilej cu care am văzut-o pentru prima dată pe soția mea, casa ei a fost lovită în timpul nopții de un obuz.
În două zile au venit cam douăzeci. Prima problemă au fost proviziile, în afară de lapte și făină nu mai aveam mare lucru, dar ne-am descurcat. Seara trebuia să mulgem vacile pentru lapte. Cu fata arendașului și verișoara ei (viitoarea mea nevastă) am luat-o spre câmp pe o cale mai ocolită și la dus n-am pățit nimic, dar la întoarcere am dat nas în nas cu doi nemțălăi înarmați până-n dinți aflați și ei în căutare de lapte. Sub amenințarea mitralierei mi-au cerut laptele, am făcut cum mi-au zis și le-am turnat laptele în gamele, însă domnișoara MH, care era tare zgârcită, mi-a zis, cere-le doi franci.
Să știți că nu era lucru de șagă. I-am zis: îți dau eu paralele și când ne-am întors la moșie, moștenitoarea cea bogată și-a primit banii care-i scăpaseră pielea orfanului.
Armata americană se apropia puțin câte puțin, unii soldați teutoni cărau după ei câte doi trei prizonieri (ca pradă de război).
În cele cincisprezece zile care au urmat până la eliberarea noastră, am văzut cum a ars Montebourgul și a fost distrus Valognes3.
Când am reușit să mă reîntorc la Cherbourg, după multe peripeții, mi-am văzut casa pe jumate distrusă și jefuită (de cine ?4).
Eram pe cale să împlinesc douăzeci de ani, tutoarea mi-a semnat cererea de înrolare. Am fost lăsat la vatră de armata «Rhin et Danube »5 în 1946, și la ce bun?
O poveste ca atâtea altele.
O cacealma de răsunet.