Vous êtes ici

Războiul poștașului din Cetica

Author: 
GIANNOTTI Gilberto
Intervista realizzata da Gianni Ronconi
Trascrizione di Gianni Ronconi
Edizione critica, avvertenza e note di Gianni Ronconi

Cuvântul revizorului

Traducerea în limba română a memoriilor lui Gilberto Gianotti, poștașului din Cetica, a fost gândită inițial ca un proiect colectiv, cu scop didactic, la care au participat: Loredana Bîrsanu (Todt, Părintele Giovanni Bozzo, Giuseppe Farina, Represalii, Bombardamentul de la Casa Patriarca, Deportat, Fuga din tabără), Denisa Maria Buda (Vizita la Sangallo și începutul contrabandei, Familia Fertig, La americani), Ana-Maria Clep (25 iulie 1943, 8 septembrie 1943, 25 aprilie 1945, 8 mai 1945: scriu acasă, Întoarcerea acasă), Cristina Claudia Minea (Cuvânt înainte,Izbucnește războiul, O scrisoare de la Federica) și Flavia Sereș (Tabăra de prizonieri). Intenția era de a le oferi studentelor posibilitatea de a dobândi mai multă experiență de traducere, iar mie de coordonare. Dintre cele cinci participante, doar două urmaseră în prealabil cursuri de traducere, chiar dacă nu în limba italiană (Denisa și Ana-Maria). Am stabilit împreună câteva principii, urmând ca mie să-mi revină sarcina de a uniformiza versiunile. Textul pe care îl veți lectura nu mai păstrează decât urme ale traducerilor inițiale și aceasta nu din cauza studentelor, care și-au încercat puterile cu un text simplu doar în aparență, ci a neajunsurilor mele de atunci, adică a lipsei de experiență care m-a împiedicat să le furnizez indicațiile necesare.

Textul sursă are la bază conversații într-un dialect toscan înregistrate de-a lungul mai multor luni. În afară de transcriere, nepotul lui Gilberto Giannotti a operat și o adaptare în italiană, pentru a facilita traducerea în alte limbi. Având în vedere toate acestea, am considerat necesar să readuc în limba română oralitatea și specificitatea dialectală originară. Am păstrat astfel cacofoniile și repetițiile, cărora le-am adăugat alte mărci ale oralității specifice limbii române și anume lexic și structuri sintactice populare cu o ușoară tentă arhaizantă precum, de exemplu, unele dezacorduri dintre subiect și predicat. Cât privește chestiunea dialectului pierdut în adaptare, am optat pentru redarea sa prin intermediul unor elemente lexicale regionale. Alegerea varietății regionale nu a avut la bază o motivație de natură obiectivă, ci mai degrabă subiectivă. Date fiind diferențele culturale, chiar dacă se pot observa unele similitudini între anumite spații regionale din Italia și România, nu cred că dispunem de criterii obiective pentru a asocia o varietate de română regională unei varietăți regionale sau dialectale italiene. Iar dacă m-aș înșela și am putea stabili criterii obiective, am ajunge oricum într-un impas, pentru că traducătorul ar fi constrâns să folosească o anumită varietate regională care să nu-i fie neapărat familiară. Rezultatul ar putea fi dezastruos la nivelul acceptabilității: traducătorului i-ar fi extrem de greu să producă o variantă verosimilă, riscând fie să îngreuneze textul, fie să nu-l marcheze suficient. Nu-i poți cere unui bănățean să reproducă în scris vorbirea unui moldovean. Cum pentru mine traducerea este o negociere, adică niște tratative care depind în mare măsură de experiența și experiențele aceluia care și le asumă, cred că alegerea varietății regionale ar trebui să-i revină traducătorului. În cazul meu, aceasta nu poate fi decât una hibridă, bănățean-ardelenească, adică vestul țării. Pentru a-i putea crea cititorului impresia că lecturează transcrierea memoriilor unui bătrân despre cel de-al doilea Război Mondial, am recurs la amintirile personale, la poveștile bunicului născut în 1930 în Ardeal, într-o familie de maghiari, dar care a trăit în Banat începând cu 1960. Bunicul nu folosea termeni bănățeni atunci când povestea despre război sau armata pe care a făcut-o la Bușteni, dar pentru mine, născută în Banat, animalele nu pot fi decât marve, iar zăpada, neauă. Rezultatul este un melanj familiar și exotic totodată. Gilberto povestește ca un bătrân de la țară despre evenimente care nu s-au întâmplat pe meleagurile noastre. Ceea ce mi-am dorit, nu știu dacă am și reușit, a fost ca un cititor român să perceapă omul din spatele narațiunii, pentru că eul din istorisirile lui Gilberto nu este un artificiu narativ.

Cât privește fragmentele preluate din jurnalul ținut de Cesario Ceruti, prietenul lui Gilberto, am adoptat o strategie de traducere diferită, din care să rezulte în mod clar diferența stilistică dintre cele două tipuri de texte, relatare orală vs. consemnare în scris.

Notele de subsol din textul sursă au fost traduse în întregime, cu o singură excepție, nota 15, care făcea referire la o diferență între varietatea regională toscană și italiana standard, irelevantă la nivel de receptare a textului. Astfel nota 15 din traducerea în limba română este de fapt nota 16 din italiană ș.a.m.d. Notele de traducere sunt evidențiate prin prescurtarea N. d. T.

Gilberto GIANNOTTI

Războiul poștașului din Cetica

Înregistrare, transcriere, cuvânt înainte și note de Gianni RONCONI

Relectură: Viviana AGOSTINI-OUAFI

Cuvânt înainte

Când am început să îl intervievez pe unchiul Gilberto, deși poate ar fi mai potrivit să spun când am început să stau de povești cu el, nu aveam cum să prevăd câte întâmplări, câte fapte mai mult sau mai puțin importante avea să îmi dezvăluie. Eram în primele zile ale lui ianuarie 1998, iar el s-a arătat destul de reticent la început să vorbească în fața unui microfon, deși mai apoi, treptat, a ajuns să se obișnuiască, ba mai mult, dacă întârziam cumva în vreo seară, mă suna să mă grăbesc, nerăbdător cum era să îmi povestească. Astfel, în fiecare seară petreceam câteva ore împreună: el vorbea, iar eu ascultam, înregistrând totul. Ni se alătura întotdeauna și sora lui, Gabriella, care din când în când intervenea pentru a confirma ceea ce povestea Gilberto, a adăuga ceva sau a cenzura „nu, asta nu, mai bine să nu vorbești despre asta”, dar era imediat pusă la punct: el ținea să îmi povestească tot, chiar dacă unele chestiuni erau mai stânjenitoare sau delicate. Astfel, timp de șapte sau opt luni, am adunat multe memorii de război și amintiri ale unchiului meu. După această primă etapă, am trecut la transcrierea înregistrărilor. De fiecare dată când citea ce transcrisesem, Gliberto avea ceva de comentat, de corectat sau de adăugat, căci îi veneau în minte noi detalii și chiar amintiri. Am continuat în acest astfel până în 7 August 1999, cu o zi înaintea morții lui1. Îmi aduc bine aminte cum ultimele povestiri au fost despre Părintele Giovanni Bozzo. De un lucru sunt sigur: Gilberto nu avea resentimente față de nimeni și din conversațiile îndelungate pe care le-am purtat am înțeles că a vrut să își amintească și să vorbească despre întâmplările acestea nu doar ca să retrăiască și să analizeze alături de mine călătoria vieții lui, ci și pentru că își dorea ca memoria acestor evenimente și amintirile despre familie, prieteni, cunoștințe și chiar dușmanii din trecut să nu se piardă, ci să rămână în permanență cu noi, în mintea și sufletele noastre.

Textul publicat aici este extras din partea centrală a cărții Mi ricordo che...[Îmi aduc aminte că...] a lui Gilberto Giannotti2, referitoare la perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Memoriile au fost povestite de unchiul meu în dialectul casentinez și sunt redate întocmai în cartea menționată mai sus. Pentru această ediție am încercat să italienizez textul, atât pentru a nu pune probleme de lectură publicului italian, cât și pentru a putea fi traduse în franceză și germană.

Izbucnește războiul3

Pe 10 iunie 1940 o izbucnit războiu’. Mi-aduc bine aminte că o fost o zi de luni, că în Strada era târg. Baș sâmbăta de dinainte am izbutit să capăt o permisie și eram în drum cătră Arezzo. Era deja cătră amiază și așteptam în piață să mă urc în microbuzu’ lu’ Francioni ca să ajung la Porrena și să mă întorc la cazarmă, când Mussolini și-o început cuvântarea prin care-i anunța pe italieni că Italia intra în război. Pe vremea aia, Francioni4 avea un microbuz jos, jos, de urcai numa o treaptă, și când am dat să intru, numa ce l-am auzit pe Mussolini zicând: „Popor italian, pregătiți armele...” Mai încolo, în față la primărie asculta la radio discursu’ lu’ Duce toți fasciștii din Strada cu căpeteniile lor, pătimașii ăia înflăcărați, toți de partea intrării în război. Atuncea io, cu un picior pe scara lu’ microbuz, le-am zis: „Mă, ce mai așteptați, io plec, uite, io ascult de Mussolini și voi stați aci?! El v-o chemat și voi nu veniți?” ș-am urcat. Oi5 tu, apăi pe-acolo o fost mulți fasciști și printre ăia o fost și unu’ cu prăvălie în Strada, d-ăla care la vremea potrivită și-o schimbat într-o clipită tabăra, cum stă mărturie ultimile luni de război când fi-su s-o dat cu partizanii ș-ar fi mai bine să m-opresc aci, iară ăla o zis: „Auzi-l, iară face pe deșteptu’! Vai de capu’ lui.” Ce mi-ar mai fi tras una, de putea. Numa că Francioni o pornit motoru’ și-o plecat.

După cum am aflat mai târziu, în ziua aia, Cameo di Casanini, un bărbat nalt, cândva după ce și-o gătat discursu’ Mussolini, singur în mijloc la gloata aia smintită de beția intrării în război, o strigat din toți rărunchii: „Jos cu războiu’!” La fasciști nu le-o picat prea bine, ba l-ar fi și cotonogit, pătimași și grozavi cum se credea ei, d-apăi cum era atâta lume adunată, o lăsat-o baltă. Am aflat că seara aia două o trei persoane l-o căutat pe-acasă să-l amenințe, ca să-l facă să-și ia napoi cuvintele, d-apăi n-o fost chip cu el și n-o dat napoi.

Mussolini o zis, când o intrat în război: „Îmi trebe un mort ca să mă așez la masa tratativelor, să stau la masa învingătorilor și la împărțirea Europei.” Numa că mortu’ n-o fost numa unu’, nici măcar trei o patru. D-aci de la noi o fost primii morți din războaiele ăstea. Apăi primu’ mort în războiu’ din Africa, în 1935, o fost unu’ din Valgianni, un infanterist. Și primu’ mort din războiu’ din Albania, în aprilie 1939, o fost Giuseppe Ghedini, farmacistu’ din Strada de l-o rechemat. Nu s-o declarat încă război, d-apăi când o pornit de la Bari în misiune, aeroplanu’ s-o prăbușit, poate de la vreo manevră greșită. Noi am fost primii din Strada care o aflat, io și Corrado Landi, că în seara când o ajuns telegrama de la minister cu vestea morții lui eram la poștă, c-am primit ordin să stăm la telegraf să fim tot timpu’ gata de venea vești despre război. Când trupu’ neînsuflețit i-o fost adus la Strada, i-o făcut o înmormântare cu onor și cu autoritățile toate de față și de nu mă ’nșel, cred c-o luat cuvântu’ Italo Balboi însuși.

O altă personalitate de vază care o venit la Strada în timpu’ fascismului o fost Starace, secretar al Partidului Național Fascist. Despre el am de povestit o tâmplare plină de haz. Când Starace o ajuns la Arezzo, fasciști l-o luat și l-o purtat cu fală prin oraș. Ciudat o fost că-n loc să fie mulțămit, lui nu-i trebuia și s-o pus pe urlat: „Puneți-mă jos, lăsați-mă!” urla. „Nu, nu”, o zis ei, tot purtându-l prin oraș. „Nu, nu, puneți-mă jos, nu vreau”, ținea morțiș. „Nu, nu. Puneți-mă jos, am zis. M-ați apucat de boașe.” Numa atuncea l-o pus jos, iară el: „V-am zis să mă puneți jos. M-ați luat de pielea sulii.” „Nu, nu. Nu-i adevărat”, o început să zică toți deodată. „Ba așa-i, vă zic io, așa-i. M-ați luat de pielea sulii.” Asta chiar s-o tâmplat, la Arezzo. Nu-mi aduc aminte dacă la Strada l-o purtat cu fală, d-apăi îmi pare că nu.

O scrisoare de la Federica

Cât am fost la Arezzo, de-acasă nu se mai oprea din scris: taica, Annina, Aurora, Giannetto, chiar și Federica6, care pe-atuncea era în clasele primare; iară asta deși în fiecare sâmbătă eram acasă, cu o fără permisie:


11 Octombrie 1940, ANUL XVIII, îți trimit această cărțulie împreună cu o duioasă și sinceră aducere aminte. Citește-o cu mare băgare de seamă, este scrisă tocmai pentru voi, cei care luptați pentru Italia noastră. Nu-i așa că o s-o citești? Bravos! Îți sunt mereu alături cu sufletul și îmi doresc tare mult să te îmbrățișez cât mai curând. Ce bucurie mi-ai aduce dacă te-ai întoarce acasă cu o victorie măreață. Mă rog mereu pentru aceasta și mai ales ca Maica Domnului să te apere și să vegheze asupra ta. Să nu uiți să te încredințezi lui Dumnezeu și caută a nu-l mânia prin păcat. Multe sărutări de la surioara ta.


Federica o scris scrisorica asta pe când era în clasa a cincea. Se vede clar din scrisoarea asta ce li se spunea la elevi la școală și ce era îndemnați să scrie. Mai ales în clasele primare toate învățătoarele făcea propagandă fascistă, și poate că unele nici n-avea de ales, dacă voia să-și mai țină lecțiile. La copii li se spăla creieru’ tot timpu’ ca să crească după cum le convenea lor. D-apăi atuncea când fascismu’ o căzut, împotriva la învățătoare de felu’ ăsta s-o luat niște măsuri aspre și la unele nu li s-o mai dat voie o vreme să se ’ntoarcă la clasă. Măsurile ăstea s-o luat și împotriva la ăia de n-o stat de-o parte, ăia din gărzile fasciste o pătimașii plini de râvnă. Ce să-i faci, am înghițit atâta de multe și mărunte că nu le puteam trece chiar pe toate cu vederea așa, de parcă nici n-o fost. Apoi, încet încetișor, lucrurile s-o schimbat și totu’ o fost iară ca odinioară, că s-o dat o amnistie. Și învățătoarele ălea din Strada s-o întors la clasă. Și știi cine o dat amnistia asta? Togliattiii!

Că scrisoarea asta o fost făcută sub îndrumarea lu’ învățătoare și verificată, se poate vedea după cum o pus-o să noteze data, [anul] XVIII din era fascistă. Io n-am scris-o așa niciodată și sigurat nima de la noi din casă n-o scris data așa. Pe semne că la școală o făcut o cărțulie de trimis la soldați, d-apăi fii pe pace c-o fost sigurat o preamărire a lu’ fascism și război. Ș-apoi gândește-te, dacă eram la Arezzo, cum să fi putut lupta pentru victorie?

Vizita la Sangallo și începutul contrabandei

Multă vreme m-am tot chinuit să-mi iau o permisie și iacătă că prin februarie 1942 izbutesc s-o capăt. Era pe când m-o văzut la dinți, care demult era mâncați de carii din pricina bolii de gingii, iară vizita medicală am făcut-o la Florența, la spitalul Sangallo. După ce-am ieșit de la Sangallo, am rămas la Florența și cum s-o lăsat un frig de crăpa pietrele, m-am dus la magazie la Freschi să mă încălzesc și acolo l-am găsit pe Chiarini7. Pe urmă, seara am luat trenu’ pân la Arezzo. În dimineața de după mi-o dat permisia și m-am întors acasă.

Din ziua cu permisia și pân m-o rechemat, am căutat să ne descurcăm cum am putut mai bine, cum făcea, desigur, și familiile ălelalte. D-apăi marfă, de orice fel, nu se prea găsea și așa a început lumea să facă contrabandă. Apăi ca să le poți duce dintr-o provincie în alta, pentru mai toate mărfurile îți trebuia un permis care de la Arezzo se lua, de la Sepraliii, un birou de la prefectură. Permisele astea trebuia aproape pentru tot, numa pentru fructe și legume cred că nu. Apoi mai era și inși care controla dacă mărfurile fără permis nu era cumva de contrabandă. La Strada, cu controlu’ era mai ales Rino și Gegio Ferreti8, două jigodii de fasciști, dară nu răi la inimă. D-apăi cu Gegio eram și prieten de multă vreme: știi, ciupercile de le-o luat taica de la el. Ei doi supraveghea mai ales camioneta lu’ Freschi pentru că tot se ducea și venea de la Florența și cine era tot pe drumuri putea mai lesne să găsească lucruri de adus pe ascuns. Apăi și io când mă ’ntorceam de la Florența cu camioneta lu’ Freschi, după ce le duceam la clienții noști ce ne-am tocmit, de pildă mere și ciuperci, căutam și io să duc cu mine câte ceva: d-apăi cine știe câtă marfă de contrabandă o fi fost pe-acolo. Păi contrabandă s-o făcut cu toată marfa de nu se găsea, că o fost raționalizată: piele, ulei, cafea, vin, petrol și câte și mai câte. Pe-atuncea, la Piazzone9 era o magazie și obișnuiam, când ne întorceam de la Florența, să dăm o fugă pân la Giovannina, apoi pâș pâș, descărcam ca să pornească Freschi cât mai degrabă cătră Bibbiena.

O dată s-o aflat, înainte s-ajungem la Strada, că Rino și Gegio ne așteaptă la bar, la Giovannina. Io aveam ceva, d-apăi nu mare lucru. Ce-am făcut? În loc să trecem pe la bar și apoi să descărcăm, de data aia ne-am oprit mai întâi la Piazzone și am descărcat iute iute. Pe urmă, Freschi o dat o fugă pân la Giovannina și o luat-o cătră Bibbiena. Rino și Gegio, cum l-o văzut, i-o luat urma, crezând că se ducea la descărcat, cum ne stătea în obicei. Nu l-o văzut din prima, că pe atuncea se dădea și stingerea și trebuia să umbli cu farurile acoperite cu postav o vreo cârpă. Io am așteptat s-o ia camioneta la vale, apoi făcându-mă că plouă, m-am îndreptat liniștit cătră casă. Ăia doi, cum m-o văzut s-o și prins cum o fost treaba: „Ia te uită cine-i. D-apăi camioneta? Poate le-o ieșit socotelile” o zis unu’ din ei, dară nu s-o mișcat și mie nu mi-o zis nimica. Io mucles, m-am făcut că plouă și m-am dus acasă. Gegio și Rino controla tot, baș și pe site10. Apăi când se mai tâmpla de găsea ceva în coș o prin geantă, ceva marfă fără permis, fii pe pace că nima nu zicea că-i a lui, nu-i mai afla în veci stăpânu’.

25 iulie 1943

Ingineru’ Spreafico sta la vilă, acolo sus, mai sus de sat. De ceva vreme îi aduceam io marfă de la prăvălie, cu bicicleta o cu căruțu’ și mă trecea toate apele pân îl împingeam la deal. La vilă era vreo trei o patru muieri de lucra în casă, și ingineru’ ăla pesemne c-o fost mare ștab la armament, dară mi-o dat de-nțeles că nu era cu Mussolini.

În ziua aia, 25 iulie 1943, o duminică, numa ce ajung la el că-mi și zice: „Dumneata ai ascultat radioul de dimineață?” Zic: „Nu, am plecat devreme de acasă și am stat la prăvălie pân acu. De ce, e vreo noutate?” Se vedea că nu știa ce să facă, iară când n-o mai fost nima în jur îmi zice: „E o noutate, deseară la unșpe o să anunțe că Mussolini a căzut.” Vezi, el o știut deja. Pesemne că avea relații cu lume sus-pusă, altfel cum să fi știut? Când m-am întors la Strada, nu-mi amintesc bine cu cine mi-am petrecut dimineața, dară m-am tâlnit cu Bagnoli și i-am zis: „Am o veste. O căzut Mussolini și anunță deseară la unșpe.” Și el: „P-asta de unde ai mai scos-o, mă? N-o aflat nima, tu cum de știi?” „De undeva, iară cum îți zic io ție, cineva mi-o zis și mie.” Baș că nu puteam face mare vâlvă, d-apăi după-amiaza, după ce le-am zis de Mussolini, io, Cicalino și Bruno di Marco ne-am luat și ne-am dus să sărbătorim de capu’ nost la Pizzico, la Lisa. Pe drum cătră casă, am cântat întruna, din păcate cântecu’ nu-mi-l mai amintesc prea bine:


Jos de pe tron, voi lașilor

steagurile predați-vi-le

răsare al viitorului soare...


mai departe, cred că zicea


domnii ăi de nu fac nică

ne-o promis o mânea-zi11

și-o mânea-zi așteptăm încă...


Seara, ca-n toate duminicile, se ținea film și, când lumea o început să iasă, pe la unșpe, toți cu gura căscată asculta la radio că Mussolini o căzut. La câta vreme după o fost și arestat, nu-mi mai amintesc bine când, și l-o dus prizonier în Abruzzoiv, la Campo Imperatore. Acolo, nemții cu o echipă de diversiune, cu un avion, o făcut o misiune și s-o dus să-l scoată, să-l pună să facă Republica din Salòv, să-l pună să facă și mai multe rele ca pân atuncea. Când o căzut, pe unii fasciști i-o apucat groaza, că atuncea pân și ei o crezut ca noi că fascismu’ era pe ducă. D-apăi ăl mai mult s-o temut ăia de n-o fost baș fasciști înrăiți și n-o făcut rău la nima. Chiar mi-aduc aminte c-o fost musai să-l însoțesc pân acasă, în Prato, pe unu’ din ei că l-o apucat frica și o fost îngrozit că-l așteaptă careva la Alberotorto. D-apăi m-am dus de bunăvoie, că era om cumsecade. Io și ai mei, și toți ăia ca noi, eram în al nouălea cer și în sufletu’ nost eram încredințați că, odată căzut Mussolini, fascismu’ s-o gătat de-a binelea. Și când colo, rău’ ăl mare abia avea să vie.

8 septembrie 1943

A doua oară când m-o luat la armată, o fost prin iulie 1943 și, odată ajuns la Comandament m-am dus drept la birou’ unde am mai fost și nainte, destulă vreme. D-apăi de astă dată am stat câta, vreo două luni, pân pe la 10 septembrie, două zile după ce și-o luat toți tălpășița, chiar și regele. 8 septembrie 1943 toți acasă. Apăi ziua aia, ziua cu Armistițiu’, regele și Badogliovi, care o fost numit șef la guvern în loc la Mussolini, s-o gândit bine să se pună la adăpost la Brindisi, unde era aliații, nici în cot nu i-o durut de Italia și de italieni. Armata s-o trezit fără comandanți și-o fost mare debandadă, s-o dus care încotro. Mai toți s-o ’mprăștiat că trebuia să se păzească de fasciști și de nemți, aliații lu’ Italia de pân atuncea.

Când și-o luat toți tălpășița, io nu m-am dus iute, am plecat la două zile după, în 10, că colonelu’ meu, Chiaja, mi-o cerut s-aștept câteva zile că voia să vadă ce se întâmplă. D-apăi pe 10 septembrie, la Comandament o ajuns nemții. O pus o blindată în față la poartă, să nu iasă nima și-o intrat lontru. Io, dimpreună cu alți tovarăși am fugit pe o ușă din spate de la Comandament, d-apăi colonelu’ Chiaja nu, pe el l-o prins și l-o dus cu ei. Când m-am întors din Germania, am aflat că l-o deportat și pe el, întâi în Germania ș-apoi în Polonia, de unde s-o ’ntors după război. Într-o zi, comandantu’ de Carabinieri din Strada mi-o trimis vorbă că i s-o cerut vești despre mine din partea lu’ colonelu’ Chiaja. Credea că și io am fost luat prizonier și că ziua când l-o prins pe el, în 8 septembrie, am fost și io luat și deportat. M-am dus să-l văd, la Arezzo, că și io am vrut să-l tâlnesc și să văd ce mai face, și drept să-ți spun, când ne-am tâlnit, am fost amândoi tulburați.

Așadar, fugit din Comandament, m-am dus imediat la o cabină a lu’ Enel, unde știam că era de servici Alfredo Aloigi. După, am luat legătura cu Landino Landi, care era în Arezzo, în casa lu’ Severo Mugnaini, să-mi aducă haine, am vrut să mă îmbrac în civil ca nu cumva să mă prindă nemții. N-o găsit ceva mai bun să-mi trimeată decât un costum de-a lu’ Severo, haină și pantaloni. D-apăi cum io eram mic și uscat, iară Severo nalt și binefăcut, în costumu’ ăla încăpeam de zece ori și atuncea nu l-am îmbrăcat, ci m-am dus tot în uniformă. Am pornit cătră Casentino dimpreună cu alții, cu Vito și cu Zavani, unu’ din La Spezia, cu care am fost și la Comandament. Întâi pe jos, pe lângă calea ferată, pân la Giovi, iară de-acolo am luat trenu’ să ne întoarcem la Casentino.

Todt

Mussolini, după ce nemții l-o făcut scăpat de la Campo Imperatore, o fugit în nord, sub pavăza lor, și aci, după câta vreme, o făcut Republica din Salò. De asta o dat fasciștii o proclamație care zicea că toți ăia născuți între 1898 și 1926 musai să se prezinte la miliția fascistă12 ca să fie înrolați. D-apăi cum mulți nu s-o dus, ăia de la miliție umbla după ăia de trebuia să se prezinte ca să-i înroleze cu de-a sila. Și ce făcea mulți ca să nu se prezinte? Se ducea la muncă la Todt, în Vetrignesi. Todt o fost o organizație de muncă nemțească și baș pe asta o pus-o să ridice Linia Goticăvii. Todt făcea poligoane, tranșee, fortificații, șanțuri antitanc și tot ce mai era nevoie să lupte împotriva lu’ americani și să le oprească înaintarea, că nemții credea că aliații o să treacă prin părțile ăstea. Ba mai și plătea, numa să meargă lumea la lucru, d-apăi la ăi mai mulți nu-i păsa de plată, ci să scape de înrolarea cu de-a sila pentru Salò. Tare mulți eram acolo sus, mai toți ăia care, după mintea lu’ fasciști, trebuia să ajungă în Republicuța lor. Tot acolo sus s-o aflat și ce-o făcut nemții la Vallucciole13, și nu numa nemții, că dimpreună cu ei era sigurat și ăia din miliția fascistă. După vreo două o trei luni la Todt, am luat hotărârea să ne întoarcem la Strada. Ne era câta frică nu cumva să ne ducă și ne temeam cu toții de ce-o făcut la Vallucciole.

După ce ne-am întors la Strada, îmi pare că era o zi de luni, o venit o muiere din Bibbiena, de o omorât-o partizanii mai încolo, și ne-o spus că cine vrea plată c-o lucrat la Todt, să se prezinte la ea la primărie. Apăi clar era un mișmaș să ne prindă și să ne ducă. Dară cred că o dispărut mai toți, și să-și ia banii o să lucre la Todt nu s-o mai dus nima.

Părintele Giovanni Bozzo

Nemții o stat aci planton și-o stat o bună bucată de vreme. Tot timpu’ ăsta am fost la cheremu’ lor, o fost vremuri tare grele, pericolu’ ne păștea la orice pas. Zi de zi căuta să ia pe cineva și să-l ducă, ori se lua de muieri că mai toate o rămas fără bărbat. Numa bine că printre Salezieni14 era și un preot, Giovanni Bozzo, care o făcut pe mijlocitoru’ ca să ajute lumea, altfel cine știe ce nenorocire ne păștea, câți omora. Părintele ăsta vorbea nemțește, era singuru’ din împrejurimi care știa limba și tot vorbea cu comandanții nemți să-i dumirească să-i lase în pace pe săteni, și așa o izbutit el să ajute tare mult lumea. Sigurat că știința limbii nemțești i-o făcut munca mai ușoară, d-apăi mult o mai făcut și că s-o arătat mereu destoinic, pe semne că știa bine ce și cum să zică.

De fiecare dată când o fost nevoie ne-o fost mijlocitor și o împiedicat mai multe represalii. Când partizanii o omorât un neamț pe podu’ de la Rio, el o mijlocit să dea drumu’ la o grămadă de lume, și feciori și bărbați, de-o fost prinși și-și aștepta sfârșitu’, poate-i pușca în represalii. O fost trup și suflet pentru noi, mereu, oricând o fost nevoie, punându-și viața la bătaie, că nu putea ști cum o să răspundă nemții când tot le zicea să lase lumea în pace. D-apăi nici macăr el n-o putut face nimica să ’mpiedice ce s-o tâmplat la Cetica.

Renato del Codino ș-aduce sigurat aminte cum i-o scăpat viața, doară mi-o povestit de atâtea ori. Să tot fi avut vreo opșpe o nouășpe ani și s-o îmbolnăvit, pare-mi-se, de pleurezie. Într-o zi, nemții o intrat peste el în casă, și cu el mai era numa maică-sa, Maria. Voia să-l ia cu ei că-l învinuia că-i partizan și orice împotrivire era zadarnică. O intrat la el în sobă și l-o sculat din pat când o văzut un bilețel scris în germană, pe măsuța de lângă pat. Cum l-o citit, l-o și lăsat în pace și-o ieșit din casă mâncând pământu’. Apăo știi ce scria în bilețel? Scria că Renato are o boală de se ia și nu trebe să-i stea nima prin preajmă. Și cine l-o scris? Părintele Bozzo! S-o gândit la un vicleșug, de intra nemții peste el în casă. I-auzi ce idee i-o venit. Și nu i-o spus nica lu’ Renato, nici la maică-sa: o făcut tot după capu’ lui. Întreabă-l pe Renato de-i adevăru’ gol goluț! Ăsta om!

Mult s-o mai zbătut, fugea de colo colo să ajute pe oricine era în năcaz, uite așa îi flutura sutana în vânt, și sigurat c-o scăpat multe vieți. O baș de-asta nu pricep cum de, pe când s-o gătat războiu’, satu’ l-o uitat; măcar unu’ să-și fi adus aminte de el, după cum io cred că se și cuvenea. Am au ba dreptate?

Giuseppe Farina

Pe când lucram pentru Todt, în Cetica și pe munte fasciștii nu prea umbla, din pricină la partizani, d-apăi pân la urmă tot l-o prins pe Farina și l-o pușcat. Giuseppe Farina o fost primar în Strada sub fasciști și cred că de loc era din Mugello. Înainte să vină în Strada, o fost mareșal, d-apăi când s-o petrecut toate astea cred că era în rezervă cu grad de locotenent. Partizanii, o careva mână în mână cu ei, i-o furat uniforma de locotenent, sabia, ba chiar și zestrea lu’ fie-sa. Apoi o trimis vorbă că de-și vrea lucrurile napoi, să vină după ele pe podu’ Pagliericcio. Și prostu’ s-o dus. Pe drum în sus s-o tâlnit cu unchiu’ Gigi care venea napoi de la dus poșta la Valgianni.

Farina i-o zis: „Gigi, ia vină, vină matale cu mine de-mi ține de urât. M-o fi așteptând partizanii pe podu’ Pagliericcio.” La care Gigi: „Dară mata ce să cauți pe-acolo?” Și Farina: „Mi-o luat uniforma și zestrea lu’ fie-mea și mi-o zis că mi-o dă napoi.” „Matale vină cu mine napoi, nu te duce. Ascultă-mă pe mine, nu te duce la tâlnire, întoarce-te acasă că-i mai bine de matale. N-o căuta cu lumânarea”, o stăruit Gigi. La care ălalalt: „Trebui să mă duc, mi-o zis că-mi dă toate cele napoi, mi-o făgăduit.” N-o fost chip să-l lămurească Gigi, Farina tot s-o dus pe pod. Partizanii l-o prins și l-o pușcat în pădurea de brazi de la Cetica, aia de pe drumu’ cătră Badia. 28 iunie 1944, țin bine minte, că a doua zi s-o petrecut masacru’ de la Cetica. Tot în ziua aia, partizanii o vrut să-l ia și pe taica. Ca de obicei, s-o dus la Cetica să ducă poșta, iară când partizanii care l-o prins pe Farina o ajuns la Cetica, ca s-o ia cătră Badia o trecut pe unde era și taica. Când i-o văzut urcând cu Farina o priceput că merea să-l puște și o cercat să-i lămurească să-i dea drumu’: „Oameni buni, ce vreți să faceți? De ce l-ați prins? Dați-i drumu’, că n-o făcut nimica rău.” „Gura! Matale ce te bagi?”, i-o zis. Și taica tot stăruia: „Haidați, o fi el canalie, d-apăi n-o făcut rău la nima. Lăsați-l să plece.” Taica avea dreptate. O fi fost Farina un pătimaș, d-apăi nu era om rău! Dară partizanii, după ceva vreme, cum taica tot stăruia, l-o luat și pe el la ochi răi și i-o zis: „De stărui atâta, pe semne că ești baș ca el. Știi ce-om face? Te luăm și pe tine. Vină, că facem noi om și din tine” și i-o băgat pușca în ochi.

Ca norocu’ că mai era și Altero cu taica, că de nu, cine știe cum se sfârșea toată treaba. Când o văzut că partizanii voia să-l ia și pe taica, s-o băgat iute: „Ce faceți? V-ați pierdut mințile? Lăsați-l! Chiar n-aveți nica în cap? V-o stricat socotelile? Duce poșta și-i și antifascist, din ăia de-adevărat.” Ca norocu’ că o fost înțelegători și l-o ascultat pe Altero. În Cetica îl știa toți, că era potcovar și sigurat îl știa și ăia. Că doară s-o lămurit și partizanii și i-o dat drumu’ la taica.

Represalii

Nemții, că era un atac de partizani, că era un foc de armă, ca represalii o-nceput să facă razii și să dea foc la case. Deși partizanii era cu trasu’, nemții își vărsa mânia numa pe cine n-avea nici în clin, nici în mânecă. Ca atuncea când partizanii o tras în nemți de la Capezzi și când ăia le-o răspuns la foc, s-o luat și o fugit. Când nemții o ajuns acolo sus, n-o mai găsit nici picior de ei și sigurat o fost mai bine, că de găsea pe careva, sigurat îl pușca, d-apăi ca represalii o pârjolit tot în cale. Când o răspuns la foc, nemții l-o rănit pe Stella și marea lor greșeală o fost că l-o dus la spital la Poppi. Acolo era și nemții și ăștia, cum o aflat că o fost rănit de o armă de-a lor, l-o dus în Campaldino, lângă râu, și l-o pușcat dimpreună cu mulți alții. După cum ți-am mai zis, ca represalii, nemții o adunat o grămadă de lume și ca norocu’ că Părintele Bozzo o izbutit să-i facă scăpați.

Și io era cât pe ce să fac un atac lângă Strada, pe podu’ de pe Rio, unde stătea tot timpu’ o blindată nemțească. Într-o seară ne-am pornit, am ajuns acolo jos și ne-am ascuns sub podeț, io, Cicalino și alții din Strada, cu două o trei grenade. Am vrut să dăm cu ele, să cercăm să facem ceva. D-apăi pân la urmă n-am mai făcut nimica, că Lisa, mama lu’ Clara ne-o implorat să stăm blânzi, că se temea să nu-i dea foc la casă, acolo la Pizzico. Am ascultat-o și n-am făcut nica, d-apăi se vede treaba că casa aia o fost sortită focului, că după câteva zile nemții i-o dat foc ca represalii pentru moartea lu’ un soldat de-a lor, care s-o petrecut baș lângă podu’ de pe Rio. Și la Prato, unde partizanii o tras într-o motocicletă cu ataș, nemții o ars mai multe case.

D-apăi la Pratarutoli și Cetica o înfăptuit nemții a mai groaznică și cumplită pedeapsă și o fost pe 29 iunie, baș de Sfinții Petru și Pavel. Ziua dinainte partizanii l-o omorât pe Farina, d-apăi ăsta o fost numa un motiv în plus să facă ce-o făcut ei atuncea, că nemții și fasciștii o făcut atâta moarte de om ca să se răzbune pe ceva atacuri de-a lu’ partizani. Ăștia, cu câteva zile înainte, o omorât doi nemți la podu’ de pe Rio, doi nemți care se pare c-o avut Crucea Roșie pe braț. Represaliile de atuncea o fost ceva de speriat și în ziua aia nemții, d-apăi după mine n-o lipsit nici fasciștii, o omorât o grămadă de lume. O început la Pagliericcio, unde l-o omorât pe unu’ din familia Grifoni că nu o mai apucat să intre în casă. După aia, tot pe strada aia i-o omorât pe ăia din familia Municchi, un fecior de cinșpe ani și taică-su, iară la Pratarutoli încă cinci. Acolo o ’nceput și să dea foc la case. După aia, o ajuns în Cetica și acolo sus o omorât o grămadă, peste zece sigurat. Din ăștia, doar doi o trei era din Cetica și numa bine că mai toți sătenii o fugit după ce o auzit larma de la primele pușcături la Pagliericcio și Pratarutoli, iară ăia omorâți era partizani care o ’ncercat să se apere. După aia, o început să arunce în aer și să dea foc, adică să prăpădească multe case, d-apăi de casele de fasciști, chit că era puțini în Cetica, nu s-o atins. După tine, cum știa care era de fasciști și care nu, dacă n-o avut cu ei și fasciști, ăia de prin părțile locului? În seara aia, partizanii, când nemții se întorcea la Strada, i-o atacat aproape de podu’ de pe Pagliericcio și o omorât destui.

Maică-mea, ziua de după, s-o dus la Cetica, pe jos, să afle ce s-o tâmplat cu frate-miu Giannetto, că se știa că-i cu partizanii în Pratomagno. Acolo sus o aflat că la Cetica el n-o fost, d-apăi când s-o coborât de acolo, păru’ i s-o albit de tot, s-o întors îngrozită de grozăviile ce le-o văzut acolo. Zilele de după aia, nemții, înainte să plece cătră Nord, o dat foc și o aruncat în aer o grămadă de case în Prato, în Rifiglio, în Pagliericcio și prin multe alte locuri și peste tot o omorât la lume multă, tot oameni nevinovați, ca la Montemignaio. Și în timp ce-și lua tălpășița, mina și arunca în aer toate podurile în urma lor. Mi se pare că prin părțile astea o mai rămas în picioare numa podu’ în stil romanic din Cetica.

Bombardamentul de la Casa Patriarca15

Când s-o petrecut bombardarea de la Casa Patriarca, pe 25 iulie 1944, printre primii sosiți o fost Părintele Bozzo, și câta după aia și Alfredo, tată-tu. Când o ajuns bombele, el era în drum cătră Garliano, de partea asta a lu’ râu, pe o cărare prin codru, și când o văzut ce se tâmplă, o trecut degrabă râu’ ca să dea o mână de ajutor. Ăla o fost un bombardament american și ținta era casa lu’ Sabatini, aia de lângă Solano, pentru că adăpostea un comandament nemțesc de SS: pe semne că americanii o fost informați de cineva. Bombardierele o greșit ținta și doar câteva din bombele aruncate o căzut deasupra casei de lovit, s-o găsit și una mare neexplodată în râu, d-apăi mai degrabă bombele astea o dat în altă casă, a lu’ Folli, de peste drum. Sigurat, nima nu s-o așteptat la una ca asta, altfel se ducea lumea sub pământ, în pivniță, că aia rămânea sigurat în picioare, d-apăi nu s-o dus o n-o mai apucat. În bombardamentu’ ăsta o murit doi prunci a lu’ Folli, Cecilia cu fratele ăl mic, Pietro și slujnica lor cu fecioru’ ei. Giovanni Folli o rămas fără o mână, iară maică-sa, Luisa, și mătuși-sa Antoinetta o scăpat nevătămate.

Deportat

Pe 6 august 1944, era duminică, nemții ne-o luat. Nemții o făcut un manifest unde era scris că toți bărbații între 18 și 60 de ani trebuia să se prezinte, cum zicea ei, să meargă la muncă, d-apăi de fapt, cum s-o și tâmplat, să ajungă în Germania. Noi, ăștia de trebuia să ne prezentăm, nu știam ce să facem și mulți s-o dus să vorbească cu Luizzi, Giulio, că de el nu se atingea din pricina vârstei, să îi ceară un sfat.

Duminica aia m-am dus și io la el, d-apăi mi-o făcut semn să nu intru că avea deja lume. Am dat din cap în semn că vreau să-mi las bicicleta sus în pod, la el în casă, și el o priceput că, pe lângă bicicletă, voiam și io să mă ascund acolo: cu capu’ mi-o făcu semn că da. Tare nărod am mai fost, că bicicleta am pus-o, acolo sus, d-apăi io n-am rămas, că de rămâneam, ziua aia nu mă găsea. Stăteam acolo și așteptam să vorbesc cu Giulio, când o ajuns Saul de la Piazzone și mi-o zis „Mă Gilberto, nemții zice să ne prezentăm, ce să facem, ne prezentăm au ba?” Trebuia să ne prezentăm la Ferrea, unde nemții o făcut un țarc ca să-i pună pe toți de-i prindea. Și ca doi neghiobi, pân la urmă ne-am dus, ăia ne-o luat și duși am fost!

Aci în Strada, nemții o prins o grămadă, să fi tot fost vreo 150, și ne-o închis pe toți în țarcu’ ăla, dimpreună cu ăia prinși cu o zi înainte în Garliano, în Cetica, în Pagliericcio și prin alte părți. S-o proțăpit cu noaptea în cap cu o blindată la Colegiu, pe ascuns, și una la Casaricciolino. Toți ăia de venea cătră sat, întâi era lăsați să intre, apoi îi lua și îi ducea acolo jos, la țarc. Pân și ăia de s-o dus la prima slujbă, aia de la șase și jumate, când o intrat în biserică nu s-o prins de nimică, apăi când o ieșit, i-o luat și i-o pus în țarc.

După aia, cum o scris Cesario în jurnalu’ lui: „Plecare din Strada cu nădejdea că om primi un loc de muncă o vreme aproape de Stia”16, care în camioane, care pe jos, ne-o dus pe toți la Porrena, la crama lu’ Pietro Vettori. D-apăi Cicalino? El o fost prost grămadă. O izbuti să scape și să se întoarcă acasă, însă cum o pierdut timp cu strânsu-n brațe și țucatu’ lu’ muieri-sa, l-o văzut și l-o luat nemții napoi și l-o dus iară în Porrena. După vreo două ore, ne-o urcat în camioane și o luat-o cătră Pratovecchio și Stia. Vreo câțiva, pe când treceam prin Pratovecchio, o sărit din camion și s-o amestecat în mulțime ca să nu-i mai găsească, d-apăi o fost puțini, că frica să nu ne puște o fost prea mare.

Când am început să urcăm sus pe la [trecătoarea] Calla, la mulți ne-o venit în gând că puteam cerca să scăpam într-una din curbele ălea, d-apăi când ne-am pus să vorbim între noi, o fost unii care s-o apucat să zbiere și ni s-o împotrivit cu înverșunare, zicând că nemții o să ne puște familiile și o să ni-i omoare pe ăi de-acasă. În camionu’ unde eram io, era un singur neamț, numa unu’ și stătea pe un scăunel lângă margine. Cineva o zis: „Acu, la curbă, îi dăm una și fugim cu toții.” Era de-ajuns să-l împingem, cădea sigurat jos și puteam scăpa după cum voiam. Mi-aduc aminte că printre ăi mai împătimiți o fost Nello Ferrantini și Fiocco. Trecea tot prin foc și pară, numa să vrea și ăilalți. D-apăi ăi mai bătrâni s-o împotrivit, îi era teamă de urmări: „Nu, nu, stați așa. N-avem ce face. De cercăm ceva, se duc în Strada și ne dau foc la toate casele”. Ăilalți, care voia să cerce să scape, i-o zis: „Hai să cercăm, că nu știe de unde ne tragem, la cât de mulți ni-s.” Drept e că ne-o adunat de la Poppi, Stia, Bibbiena, Ortignano, din toată valea Casentino. Printre ăia de s-o împotrivit în fel și chip o fost și trei tați cu feciorii lor: Emilio Paggetti cu fii-su Aldo, Guido Francioni cu Mauro și Buzzino cu Silvano. Toți s-o împotrivit că îi era frică să nu se tâmple ceva și mai rău. Pân la urmă, neamțu’, cu toată vorbăria aia, s-o prins că puneam ceva la cale, s-o ridicat și o început să țipe, cu pușca îndreptată cătră noi, și ăl mai fain o fost că el s-o temut mai mult ca noi. El cu pușcă, noi fără, el se temea mai mult ca noi, d-apăi de asta ne-am potolit, că ăla putea oricând să ne puște una. Așa că n-am făcut nica și n-am mai cercat să fugim.

După aia, am ajuns la Forlì și de acolo mulți o izbutit să se întoarcă, d-apăi asta s-o tâmplat că era un sergent din Bibbiena care, habar n-am cum, i-o luat și i-o trimis să lucre la Todt și la pasu’ Mandrioli. Sigurat, tot pentru nemți se lucra, d-apăi una era să stai să lucri acolo sus la munte și alta să te ducă în Germania. Și unii din ăștia, printre care Ovidio Francioni, Assuero Colozzi, Cicalino, Danilo Grifagni și încă câțiva, pe drum o izbutit să fugă și s-o întors acasă. Noi ăștia de-am rămas, în schimb, am mers mai departe și, tot în camioane nemțești, ne-am început călătoria cătră Nord. Am ajuns în Bologna și pe când treceam prin oraș, am putut vedea că era o grămadă de lume de umbla pe străzi. Noi atuncea ne-am pus pe strigat la ei, să îi punem în gardă: „Fugiți, fugiți cât mai puteți și ascundeți-vă. De vă prind, vă duc departe”, d-apăi ăia nica, tot se plimba de parcă n-o auzit nimica; poate nu ne-o crezut. Cine știe ce s-o fi ales de mulți din ei, da-mi pot închipui, că i-o luat din toată Italia, pe ăia de-o izbutit să-i prindă.

Pe 10 august, cu camioanele, am ajuns la Verona, unde ne-o dat jos și ne-o dus într-o școală unde era o scară dublă. Cum urcam acolo pe o parte, pe cealaltă cobora altă lume și printre ăștia o fost și Altero, fratele lu’ Bubbone. L-am strigat, fără să-l văd măcar. Iară el, pe când cobora, mi-o zis: „D-apăi cum de-ai știut că io mi-s?” „Cum am știut? Te-am auzit cântând.” El cânta întruna. Altero, și când era la greu, iară atuncea era la mare strâmtorare, el cânta, cânta fără încetare, avea patima cântatului. Fii pe pace că i-aș fi cunoscut glasu’ dintr-o mie, ș-apăi cum l-am auzit, l-am cunoscut și l-am strigat. La care el: „Gilberto, Gilberto, ne duc la muncă, au zis că ne duc la muncă.” D-apăi se simțea că nu credea ce zice. Pe el, Altero, l-o dus în Austria. În Verona ne-o pus pe un tren cătră Veneția unde s-o și oprit. Cum ne-o luat toate documentele, ne-o dat și jos, încredințați fiind că n-o să fugim, fără documente unde să ne fi dus, iară cu un carabinier de pază am umblat câta și prin Veneția. După aia, ne-o dus la Treviso și aci ne-o pus în vagoane de marfă. Și când ne-o pus în vagoanele ăstea, toți ne-am dat seama că ne așteaptă Germania. Am ajuns la Villach pe 12 august, și de acolo ne-o dus la Köln.

Tabăra de prizonieri

Din Köln, ne-am ținut pe după Rin, tot cu trenu’, pe când toți ăilalți o fost împrăștiați prin toată Germania. Ăia de s-o ținut după Rin, poate o avut mai mult noroc ca ăilalți, macăr că mulți din ei s-o dus la lucru la câmp cu țăranii. D-apăi Sandro Lorenzoni, Tito Focacci, Natalone o fost trimiși într-o tabără unde o dus-o rău și-o mâncat și mai rău, când o avut ce mânca. Nu le dădea nimica și făcea muncă silnică, îi punea să lucre paișpe, cinșpe ore pe zi. Sandro mi-o tot zis că o fost un loc de grozăvie și că-n fiecare dimineață o găsit câte un mort răpus de foame, de osteneală o de boală. Îmi vine în minte ce mi-o povestit odată. El cu alți deportați lucra pe un acoperiș și o văzut pe unu’ că o îngropat un câine mort. Ce să vezi, când o putut să se de dea jos, o fugit glonț să-l dezgroape! După aia l-o luat cu ei în tabără, o în altă parte, o găsit o oală, o ceva de felu’ ăsta și l-o pus la fiert timp de trei o patru zile, iară după aia l-o mâncat: ca să vezi ce foame îi era! A mai mare parte a lu’ ăia din tabără cu Sandro și-n ălea care-i semăna, o murit de dizenterie, nu le dădea nica de mâncat, vreo coajă de sfeclă și câta apă caldă. Acolo o murit și Gobbo din Bulletta și unu’ din familia Bargellini.

În 19 august 1944 ne-o pus, io, Cesario Ceruti, Niccolino Ceruti și Walter Donatelli, pe toți într-o tabără, Tabăra 3 din Oppau, în Ludwigshafen, lângă un loc plin de fabrici. Noi am fost mai tot timpu’ împreună și împreună cu noi la început era și Guido Moretti, d-apăi el merea la lucru departe de noi, și de asta l-am tâlnit de puține ori. În 23 septembrie am început lucru’ la fabrica Anilink Fabrik, unde, după mai bine de douăzeci de ani, m-am întors cu Francesco și Guido. În fabrică aveam câta de lucru, d-apăi nu ne speteam cu munca, că nu era greu de făcut și cum pe lângă noi deportații, mai era și mulți soldați prizonieri, nemții îi muncea mai mult pe ei decât pe noi. Când am ajuns, în prima zi, ne-o pus în barăci care nu era baș așa de rele. Aveam apă caldă și rece, de la fabrică venea țevile de apă fierbinte, baș că aveam dușuri și chiuvete. Tabăra unde eram noi n-avea gard de sârmă, apăi numa ceva de lemn de jur împrejur, așa că de îi venea la unu’ să fugă, era o nimica toată. Năcazu’ era că nu știam încotro s-o apucăm, și cum n-o duceam baș rău, nima n-o fugit. Apăi ne mai și plătea, parcă 50 de mărci pe ziuă.

Pe 30 august o început bombardamentele. Bombardierele, mai toate englezești, venea mai cu seamă noaptea, iară înainte să bombardeze, arunca artificii de lumina locurile așa tare, că se vedea mai bine decât acu cu lampa asta. Așa lumină era de găseai un ac pe jos. D-apăi una din primele dăți când o venit era ziua și baș atuncea noi lucram în fabrică. O sunat alarma și toți împreună am început să fugim cătră adăposturile ce-o fost făcute acolo lontru, d-apăi înainte s-ajungem, la câțiva metri de noi, o căzut o bombă cât casa. Și bomba asta n-o explodat, că de exploda, io nu mai eram aci să-ți povestesc de ea; am avut mare noroc. Se vede că ne-o fost scris bombele să nu ne facă nimica, mie și la ăia de era cu mine. De atuncea încolo, când mai era bombardamente, io nu mai fugeam ca înainte, zici că eram la plimbare. Apăi altă dată când o sunat alarma, io nici n-am vrut să mă adăpostesc, am vrut să rămân în baraca unde eram. N-am vrut să fug, pentru că, în primu’ rând, ăla nu era un adăpost pentru bombe mari. Acolo era doar niște apărătoare contra așchii, din ciment, sub formă de arc, iară lumea, și să fi intrat dedesubt, era la adăpost de bombe mici, dară nu de ălea de cinci chintale. De aia io credeam că n-avea niciun rost să fug s-ajung acolo dedesubt. Ș-apăi bombele mie nu-mi făcea nimica, nu exploda. Apăi Cesario și ăilalți mă tot chema. Io nu meream, iară ei tot mă chema: „Haida, hai, n-auzi că încep să bombardeze...” Pân la urmă m-am hotărât, am fugit unde era ei și m-am aruncat lontru. În clipa aia o explodat o bombă așa aproape că puterea de la ea m-o aruncat peste ei. S-o oprit alarma, am ieșit și baraca unde-am fost mai nainte nu mai era. Pesemne că-mi era scris undeva că bombele n-o să-mi facă nimica.

Marele năcaz de după aia o fost că mai venea soldați de lua pe câte cineva și dus era, nu-l mai vedeam. Într-o seară i-o luat și pe Niccolino și Walter și i-o dus. O fost puși să lucre afară, pe Arbeitsfrontviii, să facă gropi o șanțuri anti-tanc, că americanii era deja aproape iară nemții îi punea la muncă pe toți ăia de-i putea scoate din tabere. Teama că ne ia și ne duce pe nepusă masă se întețea de la o zi la alta și era musai să facem cumva să găsim o cale de a ne liniști. Ca norocu’ c-am găsit-o io.

În fabrica mea, Anilink Fabrik, aveam un șef chimist pe nume Gofman. Era un om pe cinste și câta antinazist, cred, că altfel nu se purta cum s-o purtat. Mi-aduc aminte și acu că ăsta, pân și când merea să-și ia de mâncat pentru el, pe niște talere, unde-i punea și carne, el, după ce mânca câta din ea, îmi zicea: „Ia, mâncă câta și tu.” D-apăi nu mâncarea, macăr la început, o fost grija noastă, deși ce ne dădea abia de ne-ajungea. Se lucra toată săptămâna, iară sâmbăta patronii de la fabrică ne dădea un document. Hârtia asta, pe care era scris că am muncit, o prezentam la responsabil și ne dădea niște cupoane pe care luam mâncarea pe o săptămână. De nu prezentam cupoanele zi de zi, nu ne dădea nica.

Gofman îmi făcea multe favoruri, iară io căutam să i le întorc. Avea un cântar ca de farmaciști, ceva deosebit și de mare precizie, făcut ca un ochean, cu care măsura nichelu’ brut de se lucra în fabrică. Nichelu’ se mărunțea pe îndelete tot mai tare, mai întâi se făcea ca pietrișu’, apoi se făcea și mai fin, pân ajungea ca o pulbere și numa atuncea el măsura câta din el cu cântaru’ ăsta. Într-o zi i-am zis că pot să-i fac o casetă în care să-l pună, ca să-l poată duce mai bine, ca să fie liniștit că nu se strică când îl ducea cu el. El mi-o făcut un bilet ca să iau ale trebuincioase dintr-un loc aproape de fabrică și io i-am făcut-o. O casetă faină de lemn, cu un mâner deasupra, de și-o lua și o ducea cu el, când avea nevoie. Ca să poată pune bine cântaru’, i-am făcut niște scobituri pe care intra singur, luneca de minune. După ce am gătat-o și i-am dus-o, n-o mai contenit cu mulțămirile: „Oh, gut, viel gut, danke schoen, viel danke schoen”17, vesel ca un prunc. „Ce-i tot faci tu atâtea la nemțălău” îmi zicea ăilalți. Nu voia să priceapă că putea să ne fie câta mai bine, de ne ajuta el.

Și așa, ca să ne întoarcem la ce-am zis mai nainte, ca să stăm și noi câta mai liniștiți, m-am dus într-o zi la el și i-am zis: „Noapte de noapte soldații vin unde dormim și ia pe cineva. Oare nu e chip să facem ceva să nu ne ducă? Cum să facem? N-am putea găsi o cale să fim mai feriți, mai liniștiți?” Iară el ce-o făcut să mă ajute? Mi-o făcut un Sonderausweis, adică un document făcut de șefu’ de la fabrică, unde zicea că eram de neînlocuit pentru munca sa. Cam ca un Ausweis, carnetu’ de ni l-o făcut când am ajuns, ăla cu poza și cu număru’, al meu era 929, după cum se vede din poza mea. D-apăi io, după ce i-am mulțămit, i-am mai zis ceva: „Io-l primesc bucuros, d-apăi cum să fac cu tovarășii mei? Dacă matale nu-l faci și pentru ei, nu-l vreau nici io, nu pot să-l iau. Tot timpu’ am fost împreună, și nu-i pot lăsa în primejdie, în vreme ce io-s la adăpost.” Mă gândeam să-i feresc de primejdie și pe Cesario și ăilalți care lucra atuncea cu mine. Pentru Cesario mi l-o făcut, și mi-l făcea sigurat și pentru Niccolino și Walter, d-apăi pe-atuncea nu era în tabăra noastă și n-o putut să le facă. Stai să vezi ce om de treabă, Gofman ăsta! Și ce mult ne-o fost de folos, permisu’ ăsta, că atuncea când venea soldații, și-mi amintesc că într-o seară o venit ăia de la Polizei, le arătam documentu’ ăsta și ei: schlafen, adică a dormi și ne lăsa acolo unde eram.

Ne străduiam să o scoatem la capăt cum puteam mai bine, zi după zi și tot timpu’ umblam după macăr ce ne putea ajuta să trecem cu bine de zilele ălea. Io am găsit și câta pânză din care am izbutit să fac un fel de raniță pe care-o purtam mereu cu mine, legată cu o sforicică. Mai apoi am făcut rost de trei pături de dormit, tot făcând troc după troc, iară dintr-o altă pătură mi-am făcut pantaloni. Când ne-o adus acolo, aveam doar pantalonii de pânză, ăia de-i purtam când m-o luat nemții. M-am luat după pantalonii ce-i aveam pe mine, am tăiat cum am putut pătura aia și i-am cusut cu niște fire de cupru o aramă ca să stea. Era urâți ca dracu’, d-apăi îi țineam sub salopeta de ne-o dat-o, așa că nu se vedea și-mi ținea de cald. Aveam și niște încălțări faine, de vânător de munte, iară când meream să dorm în barăci mi le dădeam jos și mi le puneam la cap pernă, și mă vâram pân la ochi sub păturile ălea. Apăi de ce-mi făceam pernă din încălțări? Ca să nu mi le șterpelească!

Pân și Walter s-o pus pe treabă. Cum mâncare nu se prea găsea, el merea totdeauna să caute ceva de-ale gurii și nu căuta unde era fabricile, ci în satele de prin preajmă. Odată, și asta s-o tâmplat cu câteva zile înainte de Crăciun, o adus un sac de făină și ne-o făcut gnocchiix cu crenvurști. După Crăciun, încă o dată, Walter și Niccolino o fost luați din tabără, iară Cesario și-o însemnat: „În 26 iară pleacă cei doi la încă un Arbeitsfront și se întorc pe furiș după ce și-o gătat rația de pită”18. O fugit și marele năcaz era că nu mai avea acte, căci atuncea când i-o dus, nemții le-o ținut la ei. De atuncea încolo o fost musai să fie tot timpu’ cu băgare de seamă să nu-i prindă careva, mereu se ascundea când venea cineva. Nu doar că n-avea acte, d-apăi n-avea nici Sonderausweis de ăla, documentu’ de-l aveam io și Cesario, iară ei era tot timpu’ în primejdie să-i ia vreun soldat. Apăi de atuncea, se înțelege, năcazu’ ăl mai mare o fost mâncarea:


Încep zile și mai năpăstuite, avem două cupoane iară la mâncat ni-s patru... însă cu o găselniță de-a lui Gilberto izbutim să ajungem cumva la liman. Începe comerțul cu biscuiți nemțești, cumpărați de la Mannheim pe un preț de nimic și vânduți în Punker cu un câștig frumușel19.


Iară într-o seară, după un drum de ăsta la Mannheim, s-o întors doar Niccolino, zicându-ne că Walter o vrut să rămână acolo să vadă de era rost și de alt comerț, macăr așa i-o zis el lu’ Niccolino. D-apăi din ziua aia n-am mai auzit nimic de Walter, iară io l-am văzut din nou abia după ce s-o sfârșit războiu’. Apăi banii, de bani aveam tot timpu’ nevoie. Odată am cumpărat de la un neamț care lucra cu noi un kil de pită pe o mie de mărci, care pe vremea aia era cam o mie de lire, să zicem. Io toată ziua am stat pe nemâncate, pita n-am început-o ca să o duc întreagă la Cesario și Niccolino, faină și neatinsă și să o mânc cu ei. După câteva zile, am mai luat o pită tot de la neamț. Apăi de data asta, după vreo două trei zile, ăsta o venit la mine și mi-o zis: „Musai să-mi dai napoi pita ce ți-am dat”. La care io: „Să ți-o dau napoi? D-apăi cine-o mai are? Am mâncat-o pe toată, io cu tovarășii mei.” Pân atuncea am crezut că el găsea de cumpărat, dacă mi-o vindea de bună voie, în schimb ca să meargă s-o cumpere și s-o vândă, el își folosea cupoanele lui. Se vede treaba că o rămas fără cupoane și fără pită. Și ei primea toate pe cupoane, baș mai rău ca noi!

În zilele alea de chin, Cesario o scris aceste vorbe faine și mișcătoare în jurnalu’ lui:


Zilele trec tot mai amarnic, necazurile nu-și găsesc alinare. Mâncarea, somnul, tot ce-i trebuie omului să-și recapete puterile, să-și găsească tihna, noi n-avem parte de ele. Seara ne bate la ușă și odată cu seara noaptea, iară odată cu noaptea năcazul cu somnul, unde să dormi? Polizei, apă și bombardamente sunt cele trei năpaste care ne adâncesc năcazul. Căutăm, întrebăm, somnul e mai tare decât teama, ne hotărâm, punem pe jos hârtie, o pătură ponosită peste, ca să avem pe ce dormi. Închidem ochii, mii de gânduri ni se perindă prin minte, cel mai stăruitor dintre ele fiind gândul la măicuța, ne vedem copilăria, toate clipele vieții noastre ne trec prin fața ochilor ca într-un film de la cinematograf, în tăcere ne lăsăm în voia zilelor fericite, ne amintim zilele copilăriei, văzute acum cu o umbră de amărăciune. Și așa încetișor ni se furișează în gând și prezentul, dragi părinți care sunteți acasă, măicuțe[...]. Gata, gata, să căutăm să nu ne gândim la astea, simțim încă o zvâcnire în stomac, să îndepărtăm gândurile astea de la noi ca să ne gândim la ce om mânca mâine.

Iată, am avea nevoie să mergem la furat de niscaiva cartofi. Polizei vor cu pușca să tragă în tine, n-o fi mai bine oare să mori dintr-o lovitură decât să tragi moartea așa după tine [?]Ni-i foame, de-am avea niște cartofi, d-apăi nu goi, cu ulei și câta sare, cum ni-i făceați voi măicuțelor [!] Iară se întoarce măicuța în gândurile noastre, e musai să le îndepărtăm cu orice preț, suferința e prea grea. În fiecare seară cu mințile rătăcite adormeam iară somnul odihnitor se prefăcea într-un vis al temerilor[:] fasciști înarmați ne hăituiesc, nu putem fugi, trag multe focuri, ne trezim din somn tresărind, vai doamne, trag de-adevăratelea[!] E musai să fugim, o goană bolundă în noaptea luminată de pușcături, bubuituri, gâfâială, picioare vlăguite, și totuși, de-am izbuti să ajungem, am putea într-o bună zi să ne revedem părinții. Nu te opri, fugi, mai 200 de metri pân la Punker[!] Nu mai pot, hai că izbutim. Două sau trei ceasuri se scurg, mai un ceas înaintea zorilor de dormit și apoi, osteniți, sleiți de puteri, din nou la munci20.

Fuga din tabără

Bombardamente era aproape în fiecare zi și într-o după-amiază o lovit fabrica unde lucram, drept urmare, pe lângă c-o făcut praf și pulbere o parte din clădire, s-o mai și pornit niște focuri pe ici colo. Noi ne feream de primejdie în adăposturi care se găsea cam peste tot. Când s-o gătat cu bombardarea, am fost tare îngrijorat, că mi-era teamă că ranița nouă pe care n-am apucat s-o iau cu mine, cu păturile mele în ea, o fi ajuns pulbere ori pe sub dărâmături. Cum am ieșit din adăpost, am luat-o la goană cătră fabrică, d-apăi și Gofman s-o grăbit din adăpostu’ unde o stat și o ajuns naintea mea în locu’ unde eram nainte să fugim. Când am ajuns, m-o văzut disperat, însă zâmbind, tare mulțămit, mi-o zis: „Liniștește-te. Nu dispera, ți-am scos ranița, am apucat s-o iau nainte să prindă foc.” Îți dai seama? Gofman știa că era a mai de preț pentru mine și primu’ lucru, cum o ajuns, s-o băgat lontru s-o înhațe și s-o scoată iute afară. D-apăi pentru el ranița aia nu ’nsemna mare lucru, dară o luat-o la fugă baș s-o scape de flăcări. Era un om de omenie, ținea la mine de-adevărat, iară io mi-am adus totdeauna aminte de el cu multă recunoștință și mult drag.

Bombardamentele pentru a nimici fabricile ăstea se înțesa de la o zi la alta, de s-o ajuns să fim bombardați și de patru ori pe zi. Bombardierele ăstea sosea dimineața la zece, se întorcea la prânz, apoi după-amiaza pe la patru și seara pe la opt, nouă. Mi-aduc ș-acu aminte că de la bombele englezilor nu se auzea niciodată șuierături și ne nimerea totdeauna, însă ălea americane șuiera de ne scotea din minți, d-apăi adesea pica departe de noi. Ne găseam deja la capătu’ răbdărilor. Ș-atuncea am început să zicem: „ni-s la capătu’ răbdărilor cu bombardamentele ăstea, musai să cercăm orice numa să fugim cumva!” Apăi, după năcazu’ cu mâncarea, mai că nu mai găseam nici pe unde să dormim. Cum fabricile ăstea o fost mai toate bombardate și era deja toate nimicite și pe cale să se prăbușească, ce se tâmpla? Se tâmpla că în locurile ălea puține de era câta mai ferite, eram adunați atâția lontru, peste măsură, iară ciondăneli și încăierări între tot natu’ ăla se petrecea în fiecare zi. Mai era și Niccolino, care tot fără documente, ș-apăi putea fi prins oricând și dus. Și uite așa într-o bună zi, am căzut toți la învoială și-am luat singura hotărâre de luat: „E musai să cercăm să fugim, aci primejdia se face tot mai mare. De nu plecăm, aci ne-om afla sfârșitu’.”

În fabrică cu noi era și un marocan care-mi amintesc că avea o muiere franțuzoaică. El și-o făcut o colibă nu departe de fabrică, lontru și-o pus un sac din paie pentru dormit și și-o făcut singur ca o sobiță. Apăi când am luat hotărârea să fugim, ne-am dus la el și am făcut un schimb: noi i-am dat cupoanele de mâncare, ălea câteva de le mai aveam, iară el ne-o lăsat o noapte să dormim în coliba lui. Asta pentru că țineam să fim afară din fabrică ca să putem fugi fără grijă cât încă mai era întuneric, căci să fugi noaptea din lontru de la fabrică putea fi primejdios, nu voiam să ne vadă careva. Când am fost gata, seara de dinainte ne-am dus la coliba aia preț de câteva ceasuri, să dormim și s-așteptăm clipa potrivită pentru fuga noastă. Era frig de crăpa pietrele, dară cu sobița aia ne-am încălzit câta și nu ne-o fost așa de rău. Ș-apăi io mai aveam ălea trei pături și, toți înfofoliți bine, am izbutit să dormim câta.

Dimineața devreme, era încă întuneric ca tăciunele, ne-am luat și am plecat. După câta vreme, să tot fi fost vreo o sută două de metri, poate mai mult, nu-mi mai aduc bine aminte, am dat peste un râu de care noi nici că știam și cum am văzut că apa se duce la vale, ne-am gândit așa: „Dacă apa o ia la vale, Elveția trăbă să fie în partea ailaltă. Noi urcăm pe acolo și tragem nădejde c-o fi pe-aproape”. Am umblat toată noaptea, io, Cesario și Niccolino, toată noaptea, toată noaptea, apoi s-o crăpat de ziuă și noi tot umblăm, umblăm, umblăm și umblam tot pe lângă râu, printre pomi, să nu ne vadă nima, să nu dăm de cine nu trebe și... dimineața am ajuns de unde am plecat! Cin’ să creadă că ne-am învârtit toată noaptea ca trei nătântoci roată dup-un lac, crezându-l râu? Ne-am dat seama de greșeală numa când am văzut înaintea noastă coliba unde ne-am petrecut noaptea. Și ce-am făcut? Ne-am întors în fabrică și, cum încă nu și-o dat nima seama că am fost plecați, am început să lucrăm, ca și cum nimica nu s-o petrecut, dar încredințați c-om pleca din nou cât de curând. De-acu nu mai era cale de întoarcere și nu puteam să cădem pradă deznădejdii.

Familia Fertig

După cum o scris Cesario în jurnalu’ lui: „E duminică 20 ianuarie 1945. Cade neaua ca-n povești. La orele 7 plecarea”21. Dimineața, io și el am ieșit cuminți din fabrică, pe ușa din față, în vreme ce Niccolino o ieșit rupând câteva scânduri din gard. Știam deja unde să merem, la Heidelberg, un orășel deasupra de Mannheim, unde se știa că se caută lume pentru tot felu’ de munci. Primu’ lucru’ o fost să ne scăpăm de documente, le-am aruncat pe toate. Apăi de ne găsea cu document de la fabrica aia, sigurat ne ducea napoi acolo, iară noi voiam să merem în altă parte, cătră nordu’ lu’ Germania. Io mi-am ținut numa poza, aia cu număru’ 929, da’ am dosit-o bine. O scris Cesario: „Orele 10 sosire în Mannheim. O cafea amară cumpărată într-un local e mic dejun”.22 După aia, am așteptat să ajungă trenu’ pentru Heidelberg. D-apăi ce ne-o încurcat socotelile, cam pe la jumatea dimineții, o fost un bombardament care o întrerupt și calea ferată și așa am fost nevoiți să ne petrecem noaptea acolo la Mannheim, în casă la civili.

Ziua de după aia, tot sub nămeți, am pornit pe jos cătră Heidelberg și era musai să trecem podu’ de pe Rin. Norocu’ nost, pe drum n-am dat de nima să ne întrebe ceva, nici țipenie de om, nici macăr când am trecut podu’ de pe Rin. Pe podu’ ăsta era o grămadă de santinele și noi, să nu ne oprească, când ni se apropria careva, făceam salutu’ nemțesc: „Heil Hiltler”. A, n-o să-ți vină a crede, dară nima nu ne-o cerut documentele și fără bătaie de cap am ajuns la Heidelberg. Abia ajunși, ne-am dus drept la un restaurant să ne punem burta la cale, apoi ne-am prezentat la Arbeitsamt, oficiu’ forțelor de muncă. Când eram acolo, Cesario l-o auzit pe unu’ din oficiu schimbând câteva vorbe în franceză cu altu’ și cum el vorbea bine, s-o luat la vorbă cu ăla. Ăla ne-o întrebat ce știm să facem și noi i-am zis că ni-s țărani. I-am zis așa că am aflat că se caută lume de trimis la familii de țărani ca să ajute la lucru, cum bărbații era toți pe front. Baș așa ne-o zis că o să ne repartizeze în Laudenberg, lângă Mosbach, unde era grabnică nevoie baș de țărani. O fost de tot râsu’ că la ’nceput, când ne-o zis că avea nevoie de un Schaefer, care pe nemțește însemna țărani23, noi am priceput că-i Scioffer, pe franceză, care înseamnă șoferi, și mai că n-am zis că nu primim. D-apăi după am priceput că se căuta țărani și am primit. Așa am luat un tren și ne-am dus la Mosbach. Apoi, cu un tren mai mic ne-am dus cătră Laudenberg și acolo ne-am încurcat! S-o nimerit că în loc să ne dăm jos în gară în satu’ ăsta, noi nu ne-am dat jos, că n-am priceput c-am ajuns, și când am priceput, trenu’ o pornit deja, deși n-o prins viteză mare. Și noi ce-am făcut? Am sărit din tren! Numa bine că merea încet și cum o căzut atâta neauă de ne ajungea pân la brâu, n-am pățit nimica.

O vreme am umblat prin neauă, apoi am zărit o lumină și ne-am apropiat. Era o casă de țărani. Noi le-am arătat hârtiile de ni le-o dat la Arbeitsamt și ăia ne-o lăsat să intrăm. Apăi ș-atuncea am dat peste oameni de omenie. Noi le-am spus că putem dormi și în grajd, d-apăi capu’ familiei, un moș, o ținut musai să dormim în casă, iară mai nainte ne-o dat să mâncăm pe săturate. Dimineața ne-o trezit devreme, că trenu’ stătea să se întoarcă și era musai să merem la gară să-l luăm și să ne ’ntoarcem la Laudenberg. Dară nainte de plecare ne-o făcut un mic dejun ca la carte! Am luat trenu’ și în sfârșit am ajuns la gara din Laudenberg, unde am văzut o grămadă de lume așteptând. Noi ne întrebam ce făcea pe-acolo și glumind noi de noi am zis: „Sigurat pe noi ne-așteaptă!” Apăi nu așa era? Ne aștepta cu nerăbdare pentru că o fost înștiințați de venirea noastă și avea mare și iute nevoie de noi la muncile câmpului, cum bărbații și feciorii era la armată. Unu’, un bătrân, o fi fost responsabilu’, ne ia documentele și ne împarte, Cesario aci, Niccolino acolo, și io, io nimica. „Păi? Cum așa?” îmi zic în gând. „Și io?” l-am întrebat pe șef. „Hai cu mine”, mi-o zis ăla. Și m-o dus la el acasă, unde și el mi-o mai dat un mic dejun. După câta timp o ajuns o muiere, o babă, și acu mi-amintesc că avea o cârpă24 în cap, și mă ia și mă duce cu ea nu departe, la casa ei. Am ajuns la familia la care am fost repartizat, pe nume Fertig.

Familia Fertig era compusă din moș Otto, capu’ familiei, cu niște mustăți uite așa de lungi, Elise, muierea lui, fata Maria și mai era o soră de-a lu’ Otto pe care o chema tot Maria. Feciorii, patru la număr, era toți soldați. Mai nainte de toate o vrut să-mi dea de mâncare, încă o dată, d-apăi io le-am zis că am mâncat deja și încă prea mult, două mic dejunuri și le-am cerut câta apă caldă să mă spăl. Și așa și-o dat seama că nu eram un țăran. M-am dezbrăcat de la brâu în sus să mă spăl și o văzut că eram alb ca brânza. Moșu’ o și zis iute: „Du nicht Schaefer”, asta însemna că nu eram țăran. Era niște cartoline o scrisori, nu-mi mai amintesc bine ce anume, pe-acolo pe undeva și, arătând cătră ele, le-am zis că eram poștaș și după le-am zis că mai făceam și comerț. Apoi i-am întrebat: „Arbeit?”, adică „la lucru?” și ei mi-o răspuns: „Morgen fünf Uhr”, adică „dimineață la cinci”. Aveam să încep lucru în dimineața de după aia, la cinci, d-apăi io la patru eram deja gata.

În 23 ianuarie 1945 am început munca de țărani. Niccolino o nimerit la o familie cu trei muieri singure, că bărbatu’ lu’ una din ele o fost rechemat. Și lui îi merea bine, cum îmi megea și mie, iară acolo, în casa aia, cu muierile ălea trei, el era șefu’, toate trei lucra pentru el. El, mâncare și băutură. Să vezi comedie, când s-o ’ntors bărbatu’, pe seară târziu, Niccolino era în casă și neamțu’ ăla, când l-o văzut, o ridicat repede mâinile în sus și o vrut să-i dea și pușca, adică ăla o vrut să i se predea. Ce să vezi, un neamț care o vrut să i se predea lu’ Niccolino! Și faină treabă, lui numa de mâncare-i păsa, nu-i păsa deloc de alte cele și i-o răspuns că habar n-are ce să facă cu pușca aia. Neamțu’ ăsta, l-o pus de pază la o tabără de prizonieri, o fugit și de atuncea o stat tot ascuns, macăr cât am fost noi pe-acolo și cred c-o stat așa pân o venit americanii.

Cesario era la altă familie și nu voia să steie acolo, tot timpu’ se văicărea: „Io plec, io plec, nu mai stau, ăștia numa bodogăne.” Tot zicea: „Nu mai vreau să stau. Îmi zic că fac murdărie mare, că intru în casă cu păpucii mânjiți din grajd și bodogăne întruna.” Muncea ca noi, stătea în grajd și el, cum stăteam și noi, io cu Niccolino. Ș-apăi se știe, în grajd păpucii se mânjesc. D-apăi când îl chema să mânce, merea cu păpucii mânjiți, plini de băligar. Ce nu-i curăța câta? D-apăi nu-i curăța nicicum și ăștia bombănea, pe bună dreptate! Io aveam saboți de lemn, că mi i-am cumpărat, el nu putea să-și cumpere? Mai toți care era acolo să lucre ca țărani, și era destui, de prin toate părțile, dormea în grajd, ca Niccolino și Cesario. În schimb io dormeam în sobă, pe așternuturi și când ziceam la lume, și la ăilalți, ruși, polonezi, de mă tâlneam cu ei duminica la plimbare, nima nu mă credea. Ca să vezi ce familie era aia. Când ziceam că stau la familia Fertig toți din sat făcea: „A, Fertig, ce familie, a mai bună”. Acolo la ei o duceam ca un papă, d-apăi ca un papă din ăia de pe vremuri, de-l ducea în jilț, pe umeri.

Dimineața mă sculam la 5 și primu’ lucru de-l făceam era să merg în grajd să rândui marvele și să curăț băligaru’. D-apăi vezi să nu le dau macăr câta fân, că pita era mai lesne decât fânu’, aveam numa câta, adică mai deloc. Meream cu vacile legate la căruță după frunze de pomi care le mai au și iarna, le luam cu furca și le puneam în căruță să le pun în grajd în loc de fân. Io făceam după puteri și nu m-o pus vreodată la treburi grele o de nu le puteam duce. De muls, mulgea muierile. La început m-o pus pe mine să mulg și macăr că știam că nu mi-s bun, am zis să cerc, dară n-am izbutit și nu m-o mai pus. Avea treișpe vaci și pe fiecare trebuia s-o chem pe nume, iară Otto n-o vrut să mă port rău cu ele o să le ocărăsc. Și n-o vrut să le zic porunci în italiană: „Că după ce pleci tu, cin’ să le poruncească”, îmi zicea, „de se deprind să audă italiană, de mine n-o mai asculta”. O dată s-o tâmplat de m-o scăpat o vacă. Eram la lucru pe câmp și trebuia să mă-ntorc la drumu’ ăl mare pe jos, cu vaca după mine. Era o râpă mare între câmp și drum și pe când căutam io pe unde să cobor, ținând vaca de căpăstru, am lunecat și-am început s-o iau la vale pe câmp, cătră drum. Vaca, ce să vezi, o făcut ca ălea bolunde de le vezi la televizor, s-o ’mplântat cu copitele în pământ și n-am ajuns în drum. După asta, am rânduit-o tot pe ea prima, Fanny, așa-i zicea la vacă.

Apăi avea și porci. Sora lu’ Otto, Maria, nu mă punea să curăț la porci, că era murdărie mare, și îi curăța ea o dată la săptămână. Îi ținea închiși în grajd, nu ieșea deloc afară că-i ținea la îngrășat, peste măsură. Acolo să vezi jeg! De frică să nu mă mânjesc, nu m-o lăsat să mă ating de vreun porc. Nici măcar o dată. Io mă căzneam să fac cât mai bine treburile de mi le dădea. Ba mai mult, am mai și meșterit câte ceva, mai ales din lemn. Avea pus de-o parte o mândrețe de nuc bătrân și într-o zi am luat o bucată să fac coada la o coasă. D-apăi ce mi-o ieșit fără cusur, și le-o și plăcut de numa o fost niște glastre, de alea de pus la fereastră.

Dimineața ne sculam la cinci și dacă la opt nu gătam cu rânduiala la marve, Otto îmi zicea, fix ca ceasu’ „Fertig, essen”, „Ora opt, micu’ dejun”. Uneori îi mai răspundeam: „Mai am de gătat”, și el zicea „Sie werden warten”, „Așteaptă ele”. Orice lucram, ne opream. La opt musai să mâncăm și nici gând să te pună la lucru când era de mers la masă, de era opt, amiază, patru după-amiaza pentru gustare o seara la cină. Mâncare era multă, multă și bună. La micu’ dejun aveam tot timpu’ cafea cu lapte, pită, marmeladă și unt. La amiază aveam cârnat și must de băut, vin de mere cum îi zicea ei. Era cam slăbuț, limpede, d-apăi după un pahar din vinu’ ăla, mă lua o căldură mare în urechi, și nu pricepeam de ce; naiba știe câte grade o fi avut vinu’ de mere. La noi din mere se face oțet, nicicum vin. Avea și butoiașe pentru must, ca ale noaste din pivnița de vin. Uneori mai meream să beau și niște bere, când mă tâlneam cu Cesario și Niccolino într-un birt din sat și acolo am pus gura prima dată pe bere neagră.

La cină mâncam adesea pită, dară făcută altfel ca la noi. Prima dată o ținea mult la muiat în apă caldă și după aia turna lapte peste. Și cartofi fierți! Ei îi muia în lapte, d-apăi io luam sare, îi săram și îi mâncam. Cartofi se mânca și la prânz, adică făcuți în fel și chip se mânca în fiecare zi. Lua un ceaun mare și îi punea cu vârf, așa că ăia de deasupra se gătea în aburi: pe ăia îi mâncam. Fiecare lua cât poftea, îi curăța de coajă și o arunca peste ăilalți cartofi, că ce nu se mânca, se dădea la porci. Io n-am suferit de foame niciodată. În casă era unt, margarină, pită și multe altele de-ale gurii, din plin! Ce mâncam era bine mâncat, ce nu, țineam pentru mânea zi, și încet încet mi-am pus de-o parte destule. Primea și unt, d-apăi ăla făcut în casă era nespus de bun și îl făcea noaptea. Avea un butoiaș cu un mâner pe din afară și lontru cu două palete care învârtind tot timpu’ laptele, făcea un ghem de unt, proaspăt și bun. D-apăi înainte să-l facă, de fiecare dată, Otto Fertig ieșea din casă și se uita bine împrejur să vadă dacă nu cumva era pe-acolo cineva, că era oprit să faci unt.

O sosit și ziua în care am pornit din nou la drum, cătră libertatea deplină, în aprilie 1945:


În Duminica de Florii mergem la slujbă, ca și în alte dăți, când la întoarcere dăm de refugiați ruși, italieni și francezi care ne-o spus de eliberarea Mannheimului ca și când s-ar fi și petrecut. E ora 3, în Vinerea Mare, satul e plin de steaguri albe pentru întâmpinarea eliberatorilor, bucuria noastră, amestecată cu o oarecare teamă de Polizei nemțească, e nemăsurată. De la mai mulți inși știm că deja de vreo trei zile americanii umblă pe un drum la trei kilometri de noi25.


De un lucru mi-am amintit mereu, din ziua aia de Paști, pe lângă că i-am văzut pentru prima dată pe americani. La mine acasă o fiert și o vopsit ouă și-mi amintesc cum le-o făcut. Când o fost vremea să puie ouăle în oala cu apă clocotită să le fiarbă, le-o pus dimpreună cu hârtie creponată colorată și așa o luat culoarea de la hârtia creponată. Mi-amintesc că o făcut o duzină de om, fiecare cu ale lui, iară mie mi le-o dat pe ălea verzi.

După prânzu’ de Paști, după-amiaza, io cu Cesario și Niccolino ne-am dus pân la un sătuc vecin, pe unde ne-o spus ca o să treacă americanii. Dacă nu meream să vedem, nu aveam cum să știm dacă e adevărat o ba, și ei chiar o trecut. Și uite așa Paștile din 1945, mai precis 23 aprilie 1945, o fost una din ăle mai faine zile din viața mea. După ce am mers vreo trei kilometri pe jos, am ajuns la o răscruce și acolo am văzut un tanc, primu’ tanc american, oprit mai la o parte cu un soldat care stătea deasupra. Drept să spun, felu’ de-a se purta a lu’ soldatu’ ăsta o fost cam dubios. I-am cerut o țigară de fiecare. Când ne-o răspuns și ne-o dat una de căciulă, ne-am dat seama că era italian, adică italo-american, sicilian o calabrez. După ce i-am zis că ni-s italieni, ne-am apucat să-l luăm la întrebat de toate, mai știu io, de unde venea, cum merea războiu’ și altele. În timp ce vorbeam, un alt soldat care o ieșit din lontru de la tanc i-o zis ceva la ăsta, două vorbe în engleză, iară ăsta nu ne-o mai zis nica, nici măcar un cuvințel. Nu mai vorbea italiană, numa americană. Naiba știe ce i-o fi zis, de un’ să știu, le-o fi fost teamă că ni-s iscoade.

După aia, s-o tâmplat ceva urât. Noi, abia întorși, ne-am lungit pe iarbă în față la casa mea, casa lu’ familia Fertig, că era fragedă și se stătea tare bine. Otto, cum m-o văzut lungit și îngândurat, mi-o zis: „Care-i treaba?” „Kranken Zahn”, i-am zis că mă doare dinții, că și el știa că-mi era toți mâncați. „Și tu stai așa pe iarbă?”, zice el. „Ist egal”, „E tot una”, face Niccolino, ca un cap sec, și zice mai departe: „morgenfrhiu26”, „că mâne pleacă”. Iară Otto, vai! Zici că l-o pușcat. Și berbecele tot nainte: „Păi i-am găsit pe americani. Merem la ei, că au de toate: țigări, ciocolăți.....” Maică Precistă! Lu’ Otto i-o picat greu. Vai, apăi greu i-o mai picat. L-am luat pe nepusă masă iară muierile, care o ieșit din casă, o auzit și ele, le-o picat și lor greu, tare greu. Atuncea moș Fertig, din calea-afară de serios, s-o uitat la mine cu o privire plină de reproș, s-o uitat la mine și mi-o zis: „Da, americanii. Ei da, țigări și ciocolăți. Io nimic țigări... nimic ciocolăți”, cum s-ar zice: „Nu m-am purtat cu tine cum se cuvine? Te-am ținut în casă, ți-am dat o sobă, de mâncat cât ai vrut”.

Io am vrut să mai stau și dacă era după mine, stăteam pân se aranja treburile. Îmi părea rău că plec, pentru Otto și familia lui, că s-o purtat cu mine de parcă eram de-a lor și le părea rău să mă vadă plecând, d-apăi ce puteam face? Ăilalți, d-apăi mai ales Cesario, o vrut să plece cât mai degrabă, am fost tot timpu’ împreună și am hotărât să stăm împreună cu orice preț. Ș-apăi, pân și eu eram curios să văd ce fac americanii și cum stă de-adevăratelea toată treaba. D-apăi cum mai șovăiam, i-am zis lu’ Cesario: „Dară nu crezi că de plecăm acu, americanii o să ne și dea un camion să ne ducă acasă.” Iară el: „Mâne dimineață plecăm, plecăm de-aci, nu mai stăm aci”. Cine știe, poate că și Niccolino mai rămânea câta, dară Cesario era hotărât să plece. Dimineața de după aia, a doua zi de Paști, o văzut că noi doi aveam îndoieli și ne-o zis: „Nu veniți, nici că-mi pasă, mă duc singur. Faceți cum vreți.” Și-atuncea am fost nevoiți să plecăm. S-o purtat tare bine cu mine ai mei, și macăr că le părea rău că plec, m-o umplut de daruri pentru drum. Aveam de toate, îi puteam hrăni și pe consătenii mei: cârnați, pită, băutură, pân și ouă colorate de le-o făcut pentru Paști, pe când ei, Cesario și Niccolino n-avea nimica. Și am plecat. Iară pe urmă am stat mai mult de-o lună cu americanii.

După război, ai mei, familia Fertig, mi-o scris de multe ori, io le-am dat adresa din Florența, de la magazia lu’ Freschi, de pe strada Giosuè Carducci, că doar le-am spus că mi-s din Florența. După ce le-am scris o scrisoare din Strada, primu’ lucru de care m-o întrebat când o răspuns o fost dacă am plecat din Florența. Odată de Crăciun, imediat după război, le-am făcut un pachet de sărbători. Am făcut pachetu’ și am pus o scrisoare de la mine, numa una, nu trei. Însă am trimis câte trei din toate: trei portocale, trei lămâi, trei panfortix, trei torronixi și alte cele, apăi din toate câte trei, că trei familii ne-o găzduit. Cum o primit pachetu’, cu adresa mea pe el, familia Fertig o priceput imediat, o priceput fără să le fi pomenit io nimica. Și-o ținut o portocală, un torrone, un panforte și așa mai departe, iară restu’ le-o dat la ălealalte două familii, unu’ de fiecare. Pricepi? L-o împărțit iute cu ălealalte două familii, frățește: erau cinstiți nevoie mare! Tare aș mai vrea să văd cine se purta la fel, sigurat unii se făcea că plouă. Apoi toți ne-o trimis răspuns, o scrisoare de fiecare, una pentru mine, una pentru Niccolino și una pentru Cesario.

Când m-am întors, după douăzeci de ani, cu Guido și Francesco, din păcate moșii ăia trei o fost morți, d-apăi mai era un frate de-a lu’ Maria, fata lu’ Otto. Apăi el nu mă știa, că pe-atuncea o fost la război. Aveam poza ei, de când o făcut optișpe ani, io i-am lăsat-o pe a mea de când am făcut armata. El mi-o dat adresa, că ea s-o măritat într-un sat mai încolo, noi ne-am dus iute și am găsit-o. Era la scos de cartofi și când m-o văzut, de tulburare că ne-am revăzut s-o făcut roșie roșie la față ca atuncea când ne-am văzut prima dată la ea casă. Era deja bunică. I-am chemat, pe ea, pe bărbatu-su și pe copii să vină la noi în Italia, d-apăi n-o venit niciodată. Le-am pomenit, ca să-i momesc, și de Florența și de Rimini, unde era tot mai plin de nemți veniți în vacanță. Și bărbatu-su ne-o zis că o fost la Rimini, în război, ca soldat, ne-o zis cu un semn din cap. „Rimini?”, face el, și ne arată cu degetu’ pieptu’ și spatele, ca și cum ar zice că la Rimini o tras în el și din față și din spate. Drept e că în timp de război aliații trăgea în ei din față, iară partizanii trăgea din spate, trăgea în ei din toate părțile. După aia i-o dat telefon la alt frate și înainte să plecăm de-acolo, o ajuns și el. Apăi înainte să plecăm, o vrut să și mâncăm, acolo la ei, cum le stătea în obicei, semăna leit cu taica lor. Mai apoi, înainte să ne întoarcem în Italia, ne-am dus să le vedem și pe familiile ălealalte. Vai, d-apăi ce s-o mai bucurat și ei, o fugit cătră noi și ne-o întrebat de Niccolino și Cesario. Ei, însă, nu s-o mai întors.

La americani

Tot pe drumuri. Câți kilometri până în Mannheim, vreo 70 de km. Măcar am făcut 50, tot înainte. Ce drumuri bune. Și Niccolino: mi-s obosit, ba bine că nu! Gilberto ne oprește: [Ho], uite acolo-i un Wagen! Ce? Unde? Niccolino, fericit nevoie mare, se întoarce cu ceva de mare trebuință pe mai târziu. Trei saci deasupra, unul în față, doi în spate și pornim! Urcăm și merge mult mai bine decât cu sacul în spinare. Începe coborârea, Wagenul se ține bine, vreau să încerc să mă urc pe el, și... s-o crezi tu că merg pe jos!!! Și uite așa Wagenul prinde viteză pe drumurile frumos asfaltate, înconjurate de păduri nesfârșite de brazi, râsete și cântece în marele povârniș se amestecă cu larma tancurilor americane care trec pe-acolo și fiecare râde de ce ne-o trăsnit prin cap când ne salută. Din nou câmpie, suișuri și coborâșuri trec repede pe sub roțile iuți ale Wagenului nost, până și kilometri se împuținează tot mai mult și ajungem la locul dorit. Trecem prin sate, orașe mari în care se văd urmele proaspete de bombardamente și de front. Ruși, polonezi, francezi, toți reprezentanții națiunilor europene ne depășesc, îi depășim, răniți, osteniți, sleiți, însă pe chip nu mai au amărăciunea din lagăr or pușcărie. Toți ne salutăm, toți ne ajutăm, iară steaua albă americană trece iute încredințându-ne și mai mult că ni-s în libertate. Neckar ni se arată în fața ochilor cu colinele și castelele lui într-o minunată dimineață cu soare de primăvară. Ne ținem o bucată de drum de cursul Neckarului apoi de cel al Rinului. Trecem dincolo de Heidelberg, podurile toate au fost aruncate în aer, trecem Rinul cu barca (Wagenul tot cu noi). Heidelberg, tabăra italienilor eliberați. Mâncat și băut vin din belșug. Seara pornim către altă tabără27.


Asta o scris Cesario pe când băteam drumurile să-i găsim pe americani. Erau în Mannheim, d-apăi am mers șaptezeci de kilometri pe jos, înainte să ajungem. Și Cesario: „În sfârșit, doamne, ni-s liberi!”28. Stăteam în tabără cu mulți alții, italieni și nu numa, care ca și noi o ajuns mânați de nădejdea de a se întoarce repede acasă și de-a o duce câta mai bine. Ne-o dat imediat de îmbrăcat, niște uniforme faine noi. Mi-aduc aminte că la uniformă mai era și o banderolă de purtat pe braț cu un înscris, CIV, adică Corpul Italian de Voluntari, d-apăi noi îi ziceam Carne Italiană Vândută. De obicei stam fără să facem nimica, ne plimbam mai toată ziua.

În fiecare zi ajungea vagoane încărcate cu tot felu’, vagoane de marfă cu ce li se trimitea la soldați. În vagoane era de toate, iară pentru descărcat americanii căuta tot timpu’ voluntari, le dădea și lor câte ceva. Uneori mai cerca și să te prostească să lucri, ca atuncea când o fost de descărcat un vagon oprit de mai multă vreme, cu șpan de la strung. Vagonu’ era plin ochi cu treaba aia, iară la descărcat îți dădea și furci și lopeți, dară cum vagonu’ era descoperit, s-o făcut, pe lângă praf, și multă rugină. Pe lângă că ne mânjea, prafu’ ne intra în nas și-n ochi. D-apăi când o ajuns dimineața camioanele după voluntari, s-o întors gol goluțe, că nu s-o mai dus nima la descărcat murdăria aia.

D-apăi când era de descărcat vagoane pline cu provizii, că și marfă de asta se trimitea din America la soldați, era bătaie mare. Era de toate, lăzi cu ouă, țigări, ciocolată, cutiuțe, pastă și periuțe de dinți și câte și mai câte. Mi-amintesc că era și vagoane cu cartofi și mi s-o părut curios că n-o luat cartofii de la nemți, că doar de ăștia mai avea. Cine știe? Poate n-avea încredere. Apăi atuncea să vezi cum meream la descărcat, fuga fuguța. Căutam să ne punem și noi ceva de-o parte. Americanii își dădea seama, dară tăcea mâlc, se făcea că plouă. Îmi vine și-acu să râd de o tâmplare cu un căpitan italo-american. O fost unu’, un italian, ș-apăi ca și alții, și-o legat pantalonii la glezne, să fie ca un sac unde să pună ce putea și el lua, și ăsta așa și-o mai luat-o de la căpitan, și știi de ce? Că n-o știu să fure ce trebe. Italianu’ s-o umplut, de-mi amintesc bine, cu pastă și periuțe de dinți și cine știe, poate o fi crezut că era ciocolăți. Căpitanu’, cum l-o văzut că umblă așa crăcănat, încărcat cu ălea furate, i-o dat ordin: „Jos cu pantalonii, să vedem ce ai luat”. Sigurat l-o văzut, iară când și-o dat jos pantalonii, i-o tras una de io zic că s-auzea de aci și pân la Prato. „Măgarule”, i-o zis, „Uită-te bine. Din toți tovarășii tăi, nimeni n-o mai luat de ăstea. Dacă ai vrut să furi ceva, măcar să fi luat țigări o de mâncare, nu pastă de dinți, măgarule. Lasă tot aci, valea, și ia aminte pe data viitoare.”

Am mers și io o dată, să văd de nu cumva puteam găsi ceva bun de luat, d-apăi n-am izbutit, că nu eram în stare. Atuncea Cesario mi-o zis: „Iaca cum făcem. Noi ne-ntoarcem mâne dimineață la descărcat, iară tu stai aci ș-aștepți”. Ș-așa, ei aducea ce fura, iară io stăteam acolo, de pază. Ca noi făcea și nemții, că nu mai avea de niciunele. Tot căuta să se apropie și le mai ieșea să șterpelească una alta. Proviziile tot venea și nu le descărca în magazii, ci la marginea autostrăzii, aia de o făcea de la Paris la Berlin, toată din blocuri de ciment. D-apăi și nemții se descurca cum putea, ciupea de ici colo, și, după cum le era felu’, americanii se făcea că plouă, macăr la început. D-apăi într-o seară un neamț o dat foc la un vagon, iară de atuncea n-o mai cutezat să se apropie, că americanii stătea de pază cu puștile. Și nu i-o mai lăsat să se atingă de ceva.

Când am stat cu americanii, s-o tâmplat ceva ce mi-o rămas pentru totdeauna în minte, pentru cum s-o sfârșit. O fost un rus care, cât o stat închis într-un lagăr nemțesc, s-o purtat rău cu el, dară rău rău, un gardian neamț rânzos. Am aflat apoi că gardianu’ ăsta nu s-o purtat rău numa cu el, că era de o răutate fără măsură, un ticălos, un călău care i-o chinuit în fel și chip pe mai toți de acolo. Rusu’ ăsta întreba de el pe unde apuca, numa să-l găsească. N-o vrut să plece pân nu l-o găsit, că o vrut să-l omoare, se vede treaba că i-o făcut tare mult rău. Pân la urmă o aflat adresa, și cum casa lu’ călău nu era departe, s-o dus acolo să vadă de nu-l găsește. L-o găsit pe frate-su. Când i-o zis că îl caută pe frate-su și de ce, ăla i-o zis: „Ai ajuns prea târziu, i-am dat io răsplata”. I-o făcut el felu’, frate-su, închipuie-ți cum o fi fost. Sigur frate-su n-o fost ca el, că altfel nu-l omora. Numa așa o plecat rusu’ cătră casă, după ce s-o încredințat de moartea lu’ călău. Ăla trebui să fi fost de-adevăratelea un criminal.

D-apăi o fost un neamț, un moș, care o lucrat cu noi în fabrică la Anilink Fabrik. Ăsta, când lucram acolo, aducea tot timpu’ ceva de îmbucat și noi ne uitam la el cum mânca micu’ dejun, două strajale de pită și doi castraveți murați. O văzut că-i mâncăm cu ochii și ne-o dat totdeauna ceva acolo și mie și la ăilalți, câta, d-apăi ne-o dat. Apăi într-o zi nu l-am mai văzut. Nu crezi că l-am găsit la americani, cum umbla de colo colo după ceva de-ale gurii!? Eram io și Niccolino și mai să nu-l cunoaștem. Ne-o cunoscut el, iară Niccolino, iute, o dat cu bâțu-n baltă: „Nu mai avem nevoie de pita ta. La americani este de toate, ciocolăți, țigări, tot ce vrei”. Ce să vezi, dimineața iacătă-l și pe sărmanu’. Vine la noi și ne zice: „Of, voi aveți atâtea pe-aci, io cum să fac? Mă puteți ajuta?”, ca și cum ai spune: „acu mi-i foame mie, când tu ai avut nevoie, io te-am ajutat și ți-am dat să mânci, acu ți-o venit și ție rându’ să m-ajuți”. Aveam pusă de-o parte câta ciocolată și i-am dat, după aia i-am făcut rost și de câta țigări. Moșu’ o mai venit de vreo două-trei ori, iară într-o dimineață i-am dat baș o pită. Ăllalt, Niccolino, iute: „Cum, i-o dai lui? Și rămânem noi fără.” „D-apăi ți-o picat bine, când ți-o dat el, măgarule”, i-am zis. Avea și familie, moșu’.

Cât timp am stat cu americanii, ne-o mutat dintr-un loc în altu’, iară ultimu’ loc o fost Frankenthal ș-acolo: „lucrăm într-o magazie de provizii, mâncare și băutură, prea multă încă. La Frankenthal e uniformă și trai ca la americani, ducem o viață de boieri, mâncat, băut, dormit și... nimica de făcut”29.

25 aprilie 194530

Noi eram încă în Germania când în Italia o avut loc Eliberarea și n-am putut sărbători. D-apăi de-atuncea n-o trecut nici măcar un an în care să n-o sărbătoresc așa cum se cuvine. Acu câteva zile o fost 25 aprilie și, când l-am tâlnit pe unu’ d-aci din Strada, pui de fascist din vremea mea, i-am zis: „O, ce zi faină-i azi, a mai faină, a mai faină sărbătoare dintre toate. Sfârșitu’ războiului, sfârșitu’ dictaturii.” Ăsta s-o uitat la mine pieziș și s-o pus pe bodogănit. N-o vrut să-i zic de astea, d-păi io baș de aia i-am zis, să se ’nfurie.

Când s-o terminat războiu’, mi-amintesc că partizanii, care știa mai multe decât ăia din sat, l-o tuns la zero pe câte un fascist, drept pedeapsă, d-apăi numa pe ăia mai răsăriți. Știa prea bine cine o fost și cine nu, așa că i-o tuns pe unii de care noi în veci n-am fi crezut că era fasciști, iară de unii s-o minunat baș toată lumea. Când m-am întors acasă, am văzut doi din Strada, un bărbat și o muiere, de care n-aș fi zis neam că-s cu fasciștii, d-apăi cum avea ”tunsoarea”, pe semne că o fost. Sigurat c-o tuns plevușca de n-o putut să plece și un’ să plece că n-avea unde, că n-avea de niciunele? Berbecii, ăia mai înstăriți, și-o luat tălpășița, și încă iute, cât brânza n-o apucat să se împuțească. O fugit toți cătră Nord, ca să ajungă în Republica Salò, și ăia din Strada o fugit, familii întregi, iară ăi mai pătimași, ăi mai înflăcărați o fugit primii. După ce s-o întors, când războiu’ o fost gata și fascismu’ prăbușit, era toți „desculți și goi”, ba parcă și câta mai smeriți. Poate trebuia să le și plătim niște polițe la unii, d-apăi bunu-tu Beppe ne zicea totdeauna: „A mai bună răzbunare-i iertarea”, și ai noștri nu s-o luat de nima, că n-o vrut el!

8 mai 1945: scriu acasă

Pe când eram în Frankenthal, am scris o scrisoare care o ajuns acasă cam la vreo douăzeci de zile după ce m-am întors:


Dragii mei,

după multe luni de îngrijorări și teamă, iată-mă-s în sfârșit liber, îmi pot închipui bucuria voastră când veți primi scrisoarea, nouă luni o trecut cu furtuni de toate felurile câte-s pe meleagurile astea de barbari, încă puțintică răbdare și s-o găta tot, m-am eliberat de sub jugul nemțesc. Închipuiți-vă bucuria mea[,] adică a noastră, că-s împreună cu Cesario și Niccolino, la vederea în ziua de Paște a primelor tancuri din armata americană, e o zi pe care n-o vom uita niciodată. După cum v-am spus, sunt cu Cesario și Niccolino, era cu noi și Walter și [Guido Moretti], după 5 luni Walter o plecat și n-am mai știut nimica de el. Guido, în schimb, aproape sigur că-i liber ca noi și nădăjduiesc că o trimite vești la familie. Ni-s îmbrăcați în uniforme americane și tratați ca și ei în toate. Dacă io sar în sus de bucurie că m-am eliberat, îmi și fac griji pentru voi, cum vi-s, câte zile triste ați petrecut? Întrebarea asta acuma v-o pot pune, încredințat fiind că-mi veți da un răspuns[,] de câte ori, mai bine zis, în fiecare clipă mi-o venit în minte fără vreun răspuns[; ] v-oi zice mai pe îndelete o poveste cât un roman, într-o zi ce trag nădejde c-o veni cât mai repede, ce importă e că totul s-o sfârșit. Închei aceste câteva rânduri, că ard de nerăbdare să vi le trimit, cu salutări și urări de sănătate pentru toți, după cum și eu sunt bine sănătos sărutări Tatei Mamei și la toți Al vostru Gilberto


8928 Italian Service Unit, A.P.O. 667 U.S. Army

Întoarcerea acasă

Pe 12 iunie 1945, ne-am întors în Italia. În ziua aia am ajuns la Florența, cu trenu’, și de-abia ajunși am zis: „Io nu mă opresc. De veniți cum mine, mă duc pe strada Giosuè Carducci, că sigur s-o găsi cineva să ne ducă acasă.” Și Niccolino: „Nu, nu, io mă duc în altă parte. Când ajungem la spitalu’ de pe Sangallo, mă prezint acolo, vreau pensia”. Io n-am vrut să mă duc și el s-o supărat pe mine, d-apăi pricepi tu că eram deja în 12 iunie și începea vremea cireșelor. De asta am vrut să mă duc la magazia lu’ Freschi31 din strada Carducci, sigurat că, de găseam pe careva și aveam câta noroc, mă puteam întoarce iute acasă. Nu era nima, d-apăi camioneta lu’ Freschi da, oprită acolo de-o parte. Io și Cesario am urcat acolo sus, ne-am întins, ne-am acoperit cu păturile mele, tot alea de le-am avut pe front în Germania și acolo ne-am petrecut noaptea. Ne-o fost chiar bine. Dimineața, era încă devreme, o ajuns Chiarini: „Ia te uită ce surpriză, zice Beppe cum mă vede, ce faci aci?!” „Ne-am întors ieri din Germania”, i-am răspuns, și i-am povestit în mare cum s-o petrecut lucrurile. „Și baș ieri o fost tat-tu aci, în Florența”, mi-o zis apoi.

După aia, ne-am dus în Piața Ghiberti și l-am găsit pe Gigi di Pelo cu camioneta lu’ Tito, unu’ din Salutio. Acolo o dus cireșele și cum nainte să mă ia nemții, io și Gigi di Pelo am lucrat împreună la ciuperci și cireșe, i-am zis: „Și de taica-meu nu știi nimica?” „Tu nu erai aci și mi-o zis că nu știe ce să facă”, mi-o răspuns, zicându-mi astfel că taica n-o mai făcut treabă cu el. D-apăi am aflat după aia că n-o trecut deloc pe la el. Atuncea i-am zis: „Am priceput, ai fost om ispravă. Cât timp am fost io, ai fost mulțămit că hămăleam și pentru tine, d-apăi când n-am mai fost, l-ai uitat iute pe taica”, și-am făcut pe supăratu’. D-apăi după aia am început iară să lucrăm împreună. Apoi taica mi-o zis: „Am căutat să cumpăr cireșe, d-apăi de unu’ singur era tare greu.” Nu că nu le putea cumpăra, ci că nu știa cum să le ducă la Florența, trebuia să meargă el și cu poșta, cum să facă?

După ce am mâncat, ne-am luat și am urcat în camioneta lu’ Tito să ne întoarcem acasă, io, Niccolino și Cesario. Ajunși la Strada, am coborât toți la baru’ lu’ Giovannina. Cum intru în bar, cad lat pe un scaun, ca o pară mălăiață, eram frânt, așa deodată. Și când mă gândesc că pân atuncea nu mi-o fost teamă de nica nici cât era bombardamente nu mi-o fost vreodată frică, nici măcar de nemți și de puștile lor, nu mă înmuiaseră nici suferințele, nici lipsurile, d-apăi când m-am văzut acolo, în bar, în sfârșit nicio primejdie, acasă, se vede treaba că m-am tulburat și m-o lăsat deodată puterile. Noi trei am fost printre primii întorși acasă și toți voia vești despre ăilalți de-o fost duși în Germania, d-apăi cin’ să știe! Ba mai mult, când ne-am întors, lumea din Strada credea că ne-am întors plini de aur, nu pricepea că auru’ nost era pielea de pe noi. D-apăi ia ghici ce-o vrut să facă Cesario, la câteva zile după ce ne-am întors acasă? Voia să meargă voluntar la luptă împotriva Japoniei, baș el de-o stăruit să ne întoarcem acasă cât mai iute cu putință. Și noi i-am zis: „Baș că n-ai bolânzit, că-i prea mult și războiu’ ăsta.” Cine știe, poate l-o apucat groaza că n-avea nimica de făcut. Înainte de război, o fost portar la Casa de Ajutor Reciproc de aci din Strada, iară când s-o întors, din păcate, n-o mai vrut să-l ia napoi, sub niciun chip.

Acuma, pe când io mă ’ntorceam acasă, taica se ’ntorcea de la dus poșta. Era câta mai jos de Barbiano, când s-o tâlnit cu niște inși care m-o văzut că m-am întors și ei: „Giuseppe, fugi, du-te acasă, du-te acasă că te așteaptă o surpriză.” „Ce surpriză?”, zice el. „Ți s-o ’ntors fecioru’.” Apăi știi ce-o făcut? Era trecut deja de casele din Barbiano și dădea să plece, d-apăi cum știa că acolo sus era ăia de voia să vândă cireșe, s-o întors din drum, mai întâi s-o tocmit la preț pentru cireșe și apoi s-o întors acasă. Noaptea aia, io m-am dus la Florența, cu camioneta lu’ Freschi încărcată de cireșe și am dormit în ea încă o dată. Dimineața, în Piazza Ghiberti, în Florența, l-am găsit din nou pe Gigi di Pelo și i-am zis iute: „Na că și fără tine taica tot o cumpărat cireșe!”

  • 1 Născut în Strada, în valea toscană Casentino, la data de 17 februarie 1916, Gilberto Giannotti a murit în satul natal în 8 august 1999.
  • 2 G. Giannotti, Mi ricordo che… Memorie, storie, lettere di Gilberto Giannotti [Îmi aduc aminte că... Memorii de război, întâmplări și scrisori ale lui Gilberto Giannotti], editat de G. Ronconi, Castel San Niccolò (Ar), Edizioni Fruska – Gianni Ronconi, 2001 (publicată într-un număr limitat de exemplare; ediție epuizată în prezent).
  • 3 Când a fost luat pentru prima dată la armată, Gilberto a stat zece luni la Perugia în infanterie, de la începutul lui martie până la sfârșitul lui decembrie 1938, fiind însărcinat cu dactilografia. În mai 1940 a fost rechemat ca telefonist și planton, cu destinația Arezzo, mai întâi în cazarma Piave, apoi la Comandament unde a și rămas până în martie 1942, când a primit a doua permisie. Și în iulie 1943 a fost rechemat, însă după 8 septembrie s-a întors acasă.
  • 4 Francioni era proprietarul companiei care asigura serviciul de transport cu microbuzul, adică transport de pasageri de la Strada la Porrena, unde Gilberto putea sa ia trenul spre Arezzo.
  • 5 Interjecție specifică toscană folosită pentru a introduce un îndemn sau o întrebare retorică, iar în răspunsuri pentru a exprima uimirea (poate o formă a lui ora [acumîn it.]).
  • 6 Annina era mătușa lui Gilberto și locuia la ei. Giannetto, Aurora și Federica erau fratele și surorile lui Gilberto. În casa lor mai locuia și unchiul Gigi. Gilberto mai avea încă o soră, pe Leda. Mama lui se numea Lisa.
  • 7 Freschi era șofer de camionetă și transporta zilnic marfă din Casentino la Florența și invers.
  • 8 Pe amândoi îi chema Ferreti, dar nu erau rude.
  • 9 Piazzone este o piață din Strada, în valea Casentino, iar Giovannina era numele unui bar.
  • 10 Autobuzele erau denumite de localnici site, după firmaSita care asigura transportul public pe ruta Florența.
  • 11 O zi de mâine, adică un viitor.
  • 12 Miliția era un fel de poliție fascistă care a fost înființată în toate localitățile. Cine făcea parte din această miliție era însărcinat cu supravegherea și controlul cetățenilor, mai ales al antifasciștilor.
  • 13 În Vallucciole, din comuna apropiată Stia, pe 13 aprilie 1944 a avut loc un masacru nazifascist, fiind uciși fără milă 108 civili, printre care femei, bătrâni și copii, unii având abia câteva luni.
  • 14 Membrii ordinului religios cu același nume fondat de Sfântul Giovanni Bosco. În Strada aceștia locuiau într-o clădire mare căreia toți îi ziceau Colegiu pentru că alături de preoți adăpostea și mulți adolescenți, în regim de internat. De fapt Colegiul era frecventat de aproape toți locuitorii din Strada, fie din motive religioase, fie pentru activități educaționale și recreative.
  • 15 Grup de case despărțite de un drum, foarte aproape de râul Solano.
  • 16 Cesario Ceruti fost prietenul lui Gilberto, deportat și el în Germania împreună cu mulți alții. De când a fost capturat și până în ziua în care și-a găsit refugiul într-o tabără americană, Cesario a consemnat ceea ce s-a întâmplat într-un mic jurnal. Evenimentele descrise care coincid cu povestea lui Gilberto, ocupă doar 28 de pagini din jurnal. Acesta se află acum în posesia lui Gianni Ronconi. În continuare vom facem referire la acest text în notele de subsol după cum urmează: Diario [Jurnal], urmat de pagina citată.
  • 17 Mai precis: «Oh, gut, sehr gut, Danke schoen, vielen Dank.»
  • 18 Diario [Jurnal], p. 7.
  • 19 Diario [Jurnal], p. 8. Punker, trascriere aproximativă a lui Bunker
  • 20 Ibid., p. 13-21.
  • 21 Diario[Jurnal], p. 7-8.
  • 22 Diario [Jurnal], p. 8.
  • 23 Cuvântul Schaefer înseamnă de fapt păstori.
  • 24 Termenul din textul sursă, pezzola, desemnează în italiana vernaculară o batistă mare sau un fular.
  • 25 Diario [Jurnal], p. 10- 11.
  • 26 De fapt: „morgenfrüh weggehen“.
  • 27 Diario [Jurnal], p. 22-27.
  • 28 Ibid., p. 12.
  • 29 Diario [Jurnal], p. 27-28.
  • 30 Pe 25 aprilie, în Italia se sărbătorește Eliberarea de sub dictatura fascistă.
  • 31 Gilberto și familia sa aveau legături cu Freschi, care aducea să vândă la Florența multe produse locale, precum cele comercializate în prăvălia lor și care variau în funcție de sezon. Cu precădere mere, cireșe, castane și ciuperci.
  • i Italo Balbo (1896-1940) a fost un politician fascist și aviator militar italian. A participat la marșul spre Roma și a fost un apropiat al lui Mussolini. A deținut funcția de Ministru al Aviației și a fost numit Guvernator al Libiei. (N. d. T)
  • ii Palmiro Togliatti (1893-1964) a fost fondator și lider al Partidului Comunist Italian. Din 1945 până în 1946 a deținut funcția de Ministru al Justiției. (N. d .T)
  • iii Sepral, Sezione provinciale dell’allimentazione: Direcția provincială responsabilă cu alimentația. (N. d. T)
  • iv Abruzzo este o regiune din centrul Italiei. (N. d .T)
  • v Republica Socială Italiană (1943-1945) a fost un stat înființat și controlat de Germania nazistă, avându-l în frunte pe Mussolini. (N. d. T)
  • vi Pietro Badoglio (1871-1956) a fost un ofițer italian și un politician fascist. După înlăturarea lui Mussolini în 1943, a fost numit prim ministru de către regele de atunci al Italiei, Vittorio Emanuele al III-lea. Badoglio este cel care a semnat armistițiul cu Aliații din 8 septembrie 1943. (N. d. T)
  • vii Linia Gotică, Gotenstellung, a fost o linie defensivă germană construită în timpul campaniei din Italia, de-a lungul Apeninilor, între Florența și Bologna, până la sud de Rimini. (N. d. T)
  • viii Deutsche Arbeitsfront, Frontul German al Muncii, a fost o organizație de muncă a Partidului Muncitoresc Național Socialist German înființată în 10 mai 1933, care a înlocuit sindicatele independente din Germania, după ce Hitler a ajuns la putere. (N. d. T)
  • ix Gnocchi sunt niște găluște italiene mici, de formă ovală sau rotundă, făcute din făină, cartofi fierți și ou. Se gătesc în apă clocotită și sărată timp de câteva minute și se servesc cu diferite sosuri. În Italia sunt considerate felul întâi, precum pastele și orezul. (N. d. T)
  • x Panforte este un desert tipic din Siena, dar se consumă în toată Toscana de Crăciun. Se face din făină, zahăr, condimente, migdale, alune și fructe confiate. Are o formă rotundă și aplatizată. (N. d. T)
  • xi Torrone este un desert făcut din migdale prăjite și încorporate într-o pastă tare din miere, zahăr și albuș de ou. Se aseamănă cu nuga. Se consumă în perioada Crăciunului. (N. d. T)
Archive Number:
  • Numéro: OU001
  • Lieu: Archivio privato Gianni Ronconi
X
Saisissez votre nom d'utilisateur pour Mémoires de guerre.
Saisissez le mot de passe correspondant à votre nom d'utilisateur.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
En cours de chargement