Frânturi de amintiri
Margherita Biagini s-a născut la Florența în 1931 și a urmat școala primară. Între 1997 și 2000 și-a scris memoriile, incluse sub formă dactilografiată din 14 decembrie 2000 în Arhiva Națională a Jurnalelor din localitatea toscană Pieve Santo Stefano.
Era în luna iulie a anului 1944, iar naziștii, după ce au aruncat în aer podurile de pe Arno, s-au retras în partea de nord a orașului1. Aliații[,] poziționați la înălțime, la Mănăstirea Certosa, trăgeau mereu, fără să le pese pe unde ajungeau proiectilele. Obuzele cădeau la întâmplare, făcând zeci de victime în rândul populației.
De zile întregi nu se mai găsea nimic de mâncare prin casele oamenilor, doar puțină apă pe care o aduceam de la un puț din apropiere, după ce stăteam la o coadă nesfârșită.
Foamea a ajuns să se ne fie singura tovarășă, frica ne era stăpână, viețuirea ne era mărginită în timp și spațiu, zilele treceau cu o încetineală înăbușitoare în așteptarea eliberării, mișcările ne erau limitate de posibilele pericole la spațiul casei și la o mică parte dimprejur. Jocurile noastre întrerupte, lipsa de griji spulberată de foame.
În dimineața cu pricina ni s-a spus că dacă ne ducem până la Zulimo, un țăran din Galluzzo2, putem să căpătăm un chil de pâine, însă drumul până acolo o lua spre Certosa, așa că trebuia să avem în vedere focurile aliaților: era o încercare primejdioasă, dar nu aveam încotro.
Parcă văd și acum bucuria fratelui meu mai mare la gândul că va putea să îmbuce din merinde.
S-a oferit să meargă și ne-a spus în glumă că o să umble în cruciș să nu-l ajungă gloanțele.
Mama nu l-a lăsat și a hotărât să-i ia locul.
Mi-a lăsat mie în grijă, copilă de doisprezece ani, sora și fratele mai mic și a plecat făgăduindu-ne că vom avea pâine la cină.
Era o zi de vară, cu cerul atât de limpede și senin de mai că-ți venea, privindu-l, să uiți de nenorocirea căreia-i căzusem pradă.
Îl legănam pe fratele mai mic cu «nani, nani pulpițe de puiuț»3, în bucătărie nu se simțea niciun miros, pentru că nu se mai gătea de mult, «că tătuca de la Rom’ a ajuns», cântam și eram neliniștită, înspăimântată, fără să înțeleg de ce, «și-o o mândră coroniță v-a adus» am cântat mai departe, mângâindu-i obrazul fratelui meu, m-a cuprins o frământare lăuntrică, un fel de presimțire, iar ca să mă mai domolesc m-am uitat pe fereastră taman la cer.
La puțină vreme am auzit niște glasuri tulburate, mi-am întors privirea și i-am văzut pe bărbații care o duceau pe mama pe o targă: «repede, repede», strigau, îndreptându-se spre un fel de dispensar încropit pentru îngrijirea răniților în număr așa de mare.
A fost lovită de schijele unei grenade.
Am țipat, tare mult am mai țipat; am văzut-o pe mama cum își acoperea cu pătura fața în lacrimi, ca să nu o vedem noi.
Războiul s-a terminat pentru cei care locuiau dincolo de Arno, armata de eliberare și a V-a armată americană i-au scăpat de nemți, pe care i-au respins înspre nord4.
Am ieșit din locul unde ne-am adăpostit, cu aceeași bucurie a celui care, după ce a stat multă vreme în întuneric, îi este dat să vadă încă o dată lumina soarelui.
În ziua aceea, soarele mi s-a părut mai cald, mai strălucitor, cerul lipsit de nori era limpede și îndesat în albastrul său stins, m-am simțit învăluită într-o pulbere luminoasă. Am luat-o pe Via Romana[,] trecând prin Piazza Pitti[,] spre Ponte Vecchio. Am văzut locurile copilăriei, care ani de zile au fost o prelungire a casei noastre: locuiam în Costa San Giorgio[;] strada Guicciardini, zona San Jacopo, strada Bardi, strada Porta Santa Maria [au ajuns] un hău de moloz. Lucruri din casă, mobilă, grinzi atârnau îmbrățișând bucăți din pereții rămași încă în picioare și, precum o uriașă gură larg deschisă, arătau toată răutatea de care era în stare prostia omenească. Ca o târfă soioasă, războiul a intrat cu nerușinare înlăuntrul nostru, s-a abătut cu tărie asupra oamenilor și a lucrurilor, răvășind și distrugându-ne viața de zi cu zi, a șters într-o clipită tot ceea ce trăisem, amintirile: pe unde trecuse viața au mai rămas doar ruine.
Ferecați într-o deznădejde surdă, oameni se uitau înmărmuriți, neîncrezători, se împiedicau în amintiri [,] scotoceau după vreun lucru care să fi fost al lor, încercând să redobândească o fărâmă din ceea ce au trăit, din [acele] amintiri, care le-au fost furate.
În fața acestei nenorociri, am simțit cum mă cuprinde o melancolie dureroasă, soarele nu mă mai încălzea, cerul îmi părea că se întunecă. La început în surdină, iar mai apoi zgomotos, plânsul a izbucnit eliberator și mi-am plâns cu toate lacrimile copilăria pierdută.
O femeie mărunțică, foarte bătrână[,] m-a prins de braț și mi-am venit în simțiri; dintr-un fular viu colorat legat sub bărbie se întrezăreau cosițe de păr alb, ochii albaștri, limpezi și nevinovați fixau un punct îndepărtat; scuturându-mă îmi spunea: «Așa-i că vezi și tu, fetițo?» Am întrebat-o dacă și casa ei se găsea printre dărâmături, dar nu mi-a răspuns ci, strângându-mă și mai tare de braț, a dat cumva din cap de mie mi s-a părut c-ar fi fost un da. «Ce anume să văd?», am întrebat-o. Și-a întins mâna spre o grămadă de moloz și foarte agitată a început să țipe: «Da, al meu e, îl recunosc!» A recunoscut un album de fotografii, pe care începusem să-l văd și eu, un album tipic florentin de culoare crem, împânzit de crini roșii și aurii, cine știe ce amintiri adăpostea. Femeia a țâșnit, mai iute decât te-ai fi așteptat la vârsta ei, înspre comoara prețioasă abia regăsită, un tânăr a oprit-o, oferindu-se să i-o aducă, a luat-o înainte sărind printre dărâmături, i-am văzut trupul uscat[,] un smoc de păr negru îndepărtându-se și străbătând acel loc, s-a aplecat, și-a întins mâna să prindă albumul, femeia a strigat: «Bravo!»
S-a auzit o bubuitură surdă, însoțită de o flacără, și, în timp ce fugeam să ne adăpostim, am apucat să-l vedem sărind în aer și prăbușindu-se ca o stea căzătoare[:] s-a împiedicat într-o mină germană neexplodată.
M-am dosit după o poartă, împreună cu alții și fără să-mi dau seama am început să strig[:] «De ce, de ce?», am întrebat; o femeie m-a prins într-o îmbrățișare mută, m-a mângâiat pe creștet să mă liniștească; acele mângâieri m-au făcut să simt că soarele mai avea puterea de a mă încălzi.
Traducere din limba italiană de Iulia Cosma
- 1 În 31 iulie 1944 armata germană a dinamitat podurile de pe Arno, cu excepția lui Ponte Vecchio. În baza unor ordine ale guvernului german în vederea blocării accesului aliaților în zonă, orice casă, drum sau pod puteau fi aruncate în aer.
- 2 Galluzzo se află la periferia Florenței.
- 3 Cântec de leagăn italian foarte cunoscut.
- 4 În 4 august 1944 au fost eliberate cartierele din zona Oltrarno.
- Numéro: XX005
- Lieu: Archivio Diaristico Nazionale di Pieve Santo Stefano, Arezzo, Toscane
